Poemul se intoarce asupra sa
si incepe sa se citeasca pe sine
se descifreaza incet, patrunde in adancul sau
cu sfiala, zambeste, scoate un tipat de uimire
pe masura ce poemul se citeste pe sine
el se intelege pe sine
si dispare incet din univers
poemul se opreste o clipa, se uita in spatele sau
la cele citite: nu vede decat
o dara alba si subtire care la randul ei
se topeste in cenusa deasa a zilei
ai sa dispari, ai sa dispari pentru totdeauna
urla cuvintele care au mai ramas necitite
n-are nici un rost sa dispari
ii sopteste poemului
duhul poemului, speriat, zbarcit ca o lamaie
dar poemul ranjeste groaznic si din nou se arunca asupra sa precum gandacul asupra firimiturii de paine poemul se indarjeste, patrunde in propriile sale maruntaie inghitindu-le cu urlet din aceasta patrundere nu ramane decat nimicul - alunecos si rece
poemul e nebun, se intelege pe sine si
se citeste pe sine pana la ultima suflare
pana cand ultimul cuvant cade in genunchi
si urla de durere, sant ultimul cuvant,
ii spune, ai sa mori odata cu mine
poemul e trist, e golit deja de toate
cele citite, se repede asupra ultimului cuvant
si-l citeste asa cum osandirul
citeste ultimul zambet de pe fata calaului
se aude un tipat suav, o lovitura de aripa albul care se intinde peste tot ceata si acoperisurile pline de apa sant tot ce a mai ramas din poem
|