Nimic nu o-mblanzeste, nimic nu o-ncovoaie,
Ani are peste suta si multe-a patimit:
Tot neamu-i, sotul, fiii, de sabie-au pierit,
Dar n-a putut durerea s-o franga, nici s-o-nmoaie.
Si fara preget lupta, impila si jupoaie;
Ea taie-n carne vie si sufletu-i cernit
Cu toata razbunarea e tot nemultumit —
Asa cumplit o arde naprasnica vapaie
A urii. Iar cand noaptea l-a candelii lumina
Batrana ce vegheaza, stinghera si haina,
Trecutul rascoleste, din ochi ii dau scantei.
Nu plange, dar veninul o-nnabuse, greu geme,
Afara urla vantul si peste capul ei
Pogoara stoluri negre de groaznice blesteme.
|