„Siste gradus, temerarie“
Minunea Sfantului Grigore Papa
De furia furtunii au nu te temi, straine
Cu searbad chip, ce singur, prin ceata, treci gemand,
De te vei pierde-n codri amar va fi de tine,
Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerand?
Asculta vantul rece in apriga-i manie
Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufasi,
Sta gata sa porneasca naprasnica urgie
Cereasca, si mai pregeti? — opreste ai tai pasi!
Chiar pasarea de noapte ce-a cobe-n selba tipa
La cuibu-i se intoarce in turnul parasit
Sa-si oploseasca puii si, tremurand, in pripa,
Tot ce e viu s-ascunde de spaima napadit.
Hai, dar, in sihastria din vechile ruine
De te adaposteste si tu, ramai la mine.
— Nu, nu pot, imi raspunse cernitul calator,
De buna ta primire sortit sunt sa n-am parte,
Pleca-voi inainte, in noapte, sunt dator
Sa merg fara-ncetare si fara tel, departe,
Si nu stii de odihna ce sete mi-e, ce dor
—Ramai, si locuinta-mi tu ia-o drept a ta,
Ca si cum tu stapanul ai fi, iar eu strainul,
Gasi-vom inauntru cu ce ne ospata,
Vom imparti frateste azima, mierea, vinul,
Apoi la vatra calda, pandi-vom blanda clipa,
Cand Somnul, fiu al Trudei, trecand si pe la noi,
Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripa,
Si-nfiorati de vise, dormi-vom amandoi,
In vreme ce afara, in bezna fulgerata
Va chinui padurea furtuna-nversunata.
— Nu, suspinand imi zise ciudatul calator,
Prin negura-nainte, porni-voi sunt dator!
Miscat de graiu-i dulce, sunand abia, sfios
Eu il privii mai bine. O nobila tristete
Adanc intiparita pe chipu-i mult duios,
Ii adumbrea de farmec semeata frumusete.
Privirea sa cea neagra in taina-i oglindita,
Purta sfasietoare o jale nesfarsita.
Urmai a-i spune totusi: Nu staruiesc, straine,
Dar nu pot nici pricepe de ce oare-nfruntand
Primejdia furtunii salbatice, haine,
Tu fara tel in noapte mergi singur lacramand,
Ce poate sa te-ndemne, ce poate sa te-mbie
A rataci prin bezna sub crunta vigelie?
— Vai, imi raspunse dansul, asa sunt osandit
A-mi ispasi pacatul, altmintreli nu pot face,
Ma leaga pe vecie un vechi blestem cumplit,
Odihna sa nu aflu, nici liniste, nici pace,
In manta mohorata de tainic calator
Prin oarba-ntunecime un bland ratacitor.
Nu sunt om viu, ci umbra, aievea-ntruchipata
In boiul ce pe lume avut-am altadata,
Cand palosul si cuca domneasca am purtat;
Dar patima ma-mpinse la grea nelegiuire
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De-atunci trecut-au veacuri si tot n-am fost iertat.
Eu ziua dorm, in racla, in arsa manastire,
Sub lespedea pe care-mi sta numele sapat,
Si ma destept cu groaza ca iar sa plec plangand,
Cand lin s-asterne noaptea din slava pogorand.
|
