Nici luna plutitoare, nici stelele din ceri N-or sa patrunza-n umbra trecutelor dureri, N-or sa patrunz-amarul pierdutei tinereti, Chiar de-as avea de-acuma s-o suta de vieti, Caci sufletu-mi e-atata de-ntunecat de-atunci Tu numai o privire in visul meu arunci.
Ca toamna cea tarzie e viata mea, si cad Iluzii ca si frunza pe undele de vad Si nici o bucurie in cale-mi nu culeg, Nimic de care-n lume iubirea mea sa leg, Ca pe batranul Cain, pustiuri ma cuprind Doar bratele-ti de marmur in visul meu se-ntind.
As vrea a mea viata sa aib-un inteles, Sa apar adevaruri, minciuna ori eres, Pentr-un nimic oricare, cu lumea sa ma lupt De-ar fi sa ma striveasca puterea-i dedesupt,
Dar nu tin la nimica, caci nu mai cred nimic Doar genele-ti umbroase in visu-mi se ridic.
Putin imi pasa daca cu mine voi spori Multimea care numai se naste spre-a muri, Din leaganul acelor sicriu nu s-a facut Ce-avura fericirea de-a nu se fi nascut Si sa ajung ca dansii atata am visat Ci doar de nemurire in vis mi-ai revarsat.
Precum corabii negre manate sunt de vant Cu panzele umflate departe de pamant, Cum intre cer si mare trec paserile-n stol, Plutesc a mele ganduri pe-a sufletului gol Si-ntind a lor aripe spre negre departari, Tu nu treci, cum nu trece luceafarul pe mari.
Am blastamat in haos intaiul vietii colt
Pe care se-naltara a cerurilor bolti,
El fu incepatorul eternelor dureri,
El e eternul astazi, si-a fost eternul ieri,
Am blastamat viata in insusi al ei miez
Ci tu, intrand in visu-mi, te binecuvintez.
De noaptea cugetari-mi, de ganduri ce gandesc, Pustiul se intinde, paduri imbatranesc De aspra viscolire salbatecului cant isi scutura copacii frunzisul la pamant, Caci sufletu-mi copil e al viscolelor reci Tu, ramura-nflorita, pe visul meu te pleci.
Mai e inca in mine ceva de amagit?
Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,
Trecutu-mi de durere prea este uniform
Ca sa am drept de somnul pamantului s-adorm?
N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc
De mai apari in visu-mi o raza de noroc?
Dar cine esti tu oare cu ochii de ma minti, Ai caror raze lucii sunt dulci fagaduinti De-amor fara de margini, de drage fericiri Cari nu sunt in lumea aceasta nicairi? De ce cu aratarea-ti ingreui al meu gand, Cu farmecul in visul vieti-mi strabatand?
De ce? E iarasi umbra iubirii cei de veci Ce trece cu intregul ei farmec pe cand treci Caci e biruitorul amor atat de trist Ce-au luminat in umbra durerilor lui Crist Oriunde fug a tale priviri tot ma ajung; Din cadrul de-ntunerec nu pot sa te alung.
|