Cum universu-n stele iubeste noaptea clara, Cu toate-a mele ganduri astfel eu te-am iubit, Cand am plecat eu fruntea cu-a gandului povara Pe sanu-ti sa se-nchida de lume ostenit.
Simtii atunci puternic cum lumea toata-n mine Se misca, cum se-ndoaie a marii ape-ntregi Si-n fruntea mea oglinda a lumilor senine, Aveam gandiri de preot si-aveam puteri de regi.
Dar ca pe-un mar cu vierme mi-ai omorat simtirea in goana lumei oarbe, pe strada in noroi. De-atunci ma-ntreb cum oare de m-a-nselat privirea, Cum s-a putut ca-n lumea asta sa ne iubim noi?
Astazi inima-mi este o radacin-uscata, Gandirea mea o toamna ca gandul unui mort, Sunt ca un imperator cu fruntea devastata: Demult nu stiu nimic de imperiul ce-l port.
|