| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Unei mandrute de Carare Petru Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Demonism
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Mihai Eminescu
|
|||
|
|
|||
|
O racla mare-i lumea. Stele-s cuie Batute-n ea si soarele-i fereasta La temnita vietii. Prin el trece Lumina franta numai dintr-o lume, Unde in loc de aer e un aur, Topit si transparent, mirositor Si cald. Campii albastre se intind, A cerurilor campuri potolind Vanata lor dulceata sub suflarea Acelui aer aurit. Acolo sta la masa lunga, alba, Batranul zeu cu barba de ninsoare Si din pahare nalte bea aurora Cu spume de nori albi. Si ingeri dulci In haine de argint, frunti ca ninsoarea, Cu ochi albastri care lin lucesc Si-ntunecat in lumea cea solara, Cu sanuri dulci, ca marmura de netezi, Ii mangai’ barba lunga,-si razim’ capul De umerii batrani cuprinsi de plete. Si colturoasa-i rosie coroana, De fulger impietrit, luceste-n aer Salbatec. Iar un inger cel mai bland, Ingenuncheat l-a lui picioare canta Pe arfa sa si aerul roseste De voluptatea cantecului sau Nu credeti cum ca luna-i luna. Este Fereasta carei ziua-i zicem soare. Cand ingeri canta deasupra raclei In lumea cerurilor — ele-albesc Si nu mai patrund raze aurite Prin vechi oblon — ci raze de argint Si pe pamant ajung tandari duioase Din cantecul frumos — dar numai tandari Ici in sicriu, sub cel capac albastru Si tintuit si ferecat cu stele, Noi viermuim in mase in cadavrul Cel negru de vechime si uscat Al vechiului pamant care ne naste — Certandu-ne-ntre noi, fiinti ciudate, Gretoase in desartaciunea lor. Este un ce maret in firea noastra, Dar acel ceva nu din noi rasare. O mostenim de la Titanul mort, De la pamant, in care ne nutrim. In moartea lui e ceva sfant si mare, E o gandire-adanca si-ndrazneata Pentru ce el fu condamnat la moarte. Viata noastra e o ironie, Minciuna-i radacina ei. Dorinta De-a fi si de-a-avea singur tot ce este Principiul e de inflorirea ei. In van pamantul mort ne-nspira cateodata Din santul suc al stinsei sale viete Gandiri de-o nobila, nalta rascoala: Intoarcerea la fire si dreptate. Noi nu-l pricepem o-ncercam adese Dar n-o putem. Facuti suntem Dupa asemanarea-acelui mare Puternic egoist, carele singur Imbracat in marirea-i solitara Ridica-n cer innourata-i frunte. In van voim a reintra-n natura, In van voim a scutura din suflet Dorinta de marire si putere, Dorinta de a fi ca el in lume: Unici. Si aceasta dorinta, Temei la state, natiuni, si cauza Razboaielor cumplite, care sunt Pasii istoriei, acest e raul. Sa nu ne inselam. Impulsul prim La orice gand, la orisice vointa, La orice fapta-i raul. Insa Atuncea cand ne nastem, rasariti Abia din carnea vechiului Titan, Noi suntem buni — pana suntem copii. O binefacere ne da pamantul, Nepretuita-n duiosia ei, El ne permite ca sa ne intoarcem Dup-o viata vana, zgomotoasa, In sanul lui — in sanul lui si-al pacii. El ne-a si pus, batran-duiosul tata, Adanc in suflet o dorinta dulce Si de-ntrebam aceast-enigma scumpa Ce insemneaza si daca voim A o pricepe, ea raspunde: pace. Da! pace cautam fara s-o stim. Ce n-o luam de la-nceput? De ce O cautam in lupta? Caci in lupte Nu e decat victorie pe de o parte, Cadere pe de alta — nedreptate. Si din viata noastra-ntemeiata Pe rau, si pe nedrept, si pe minciuna Si din stiinta mortii — a re’nturnarii In corpul mort, din care am iesit, Se naste vesnica nefericire. Suntem copii — etern nefericiti. Dar in zadar, caci suntem dupa chipul Si-asamanarea lui. Noi suntem rai Fara de-a-avea puterea lui. Rai putem fi Mai ca si el — dara din neputinta Se naste ironia vietii noastre. In van Titanul mort, ce ne-a nascut Binele ni-l voieste; in zadar Cearca-a vorbi cu noi in cugetari Stralucitoare, varii,-mbalsamate, In flori, in rauri, in glasul naturii Ce-i glasul lui, consilii vrea a da. In van. Viata, sufletul, ratiunea — Scanteia care o numim divina — Ne face a ne insela asupra firii Si-a n-o-ntelege O, demon, demon! Abia-acum pricep De ce-ai urcat adancurile tale Contra naltimilor ceresti; El a fost rau si fiindca raul Puterea are de-a invinge -nvinse. Tu ai fost drept, de-aceea ai cazut. Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume: El e monarc si nu vrea a cunoaste Decat vointa-si proprie si-aceea E rea. Tu ai crezut, o, demon, Ca in dreptate e putere. — Nu, Dreptatea nu-i nimic far’ de putere. Catat-ai aliati intre titanii Ce brazdau haosu-n a lor rascoala, Ai inzestrat pamantul cu gandiri, L-ai inarmat cu argumente mari Contra lui Ormuz. Si el ca tine a devenit rebel, Se zvarcoli spre ceruri spre-a le sparge, Miscand aripile-i de munti de piatra, Puterea sa cumplita — contra Lui. Dar detunat el recazu in haos — Cadavru viu, l-invali intr-o racla Albastra. Titan batran, cu aspru par de codri, Plange in veci pe cretii fetii sale Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort; Uscat stors de dureri este adancu-i — Si de dureri a devenit granit. A lui gandiri incremenira reci In fruntea sa de stanci si devenira: Rozele dulci, rubine; foile, Smaralde, iara crinii, Diamante. Sangele sau Se prefacu in aur, iara muschii Se prefacura in argint si fier. Din carnea-i putrezita, din noroi S-au nascut viermii negrului cadavru: Oamenii. Spre a-l batjocori pana si-n moarte Ne-am nascut noi, dupa ordin divin, Facuti ca sa-si petreaca Dumnezeul Batran cu comica-ne neputinta, Sa rada-n tunet de desertaciunea Viermilor cruzi, ce s-asaman cu el, Sa poata zice-n crunta ironie: Pamant rebel, iata copiii tai! |
|||
Pune poezia Demonism pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |