| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ĪNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gāndurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Diamantul Nordului
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Mihai Eminescu
|
|||
|
|
|||
|
(Capriccio) In lac se oglinda castelul. A ierbii Molatece valuri le treiera cerbii. In vechea zidire tacere-i si numa’ Perdelele-n geamuri scanteie ca bruma. Strafulgera-n umbra-i de valuri bataie Ajunse in fuga de-a lunei vapaie, Ce-n varfuri de dealuri acum se iveste S-a stancilor muche pe cer zugraveste. Pareau uriesi ce in cuib de balaur Pazea o mareata comoara de aur, Caci luna, ce rosa prin ele rasare, Comoara aprinsa in noapte se pare. Iar lebede albe din negrele trestii Apar domnitorii ai apei acestei, Cu aripi intinse o scutur si-o taie In cercuri murinde si brazde balaie. Uimit, Cavalerul cu pasuri pripite Umbla prin umbroase carari nisipite; Dumbrava sopteste, izvoarele suna. Asteapta-n amestec vibrare de struna. Varatecul aer te-adoarme cu zvonul Cu dor Cavalerul priveste balconul. Cu frunze-ncarcatu-i si trec prin ostrete Liane-nflorite in feluri de fete. Iar papura misca de-al apei cutreier. In iarba inalta suspina un greier — Prin vanata umbra, prin rumana sara, In farmecul firei rasuna ghitara: — Arata-te-n haina de alba matasa, Ce pare-ncarcata c-o brum-argintoasa, Sa vad a ta umbra-n lumina-nmuieta, In parul cel galban inalt-mladieta. Indura-te, scumpo! in mine arunca Viole albastre si roze de lunca, Pe coardele-ntinse-a ghitarei sa cada In noaptea cea ninsa de-a lunei zapada. Iar ochii albastri, mari lacrimi a marii, Sa-ngaduie-n taina suspinul cantarii; Cobori, adorato! pe inima cazi-mi, Balaia ta frunte de umar sa-mi razimi. E demn-a ta frunte sa poarte corona Robit universul sa-i fie — Madonna! Ingaduie celui din urm-al tau sclav Plangand sa-ti sarute al urmelor prav. Si lasa-ma-n umbra camarii-ti sa vin, Frumos imbracate cu alb muselin, Iar Cupido pagiul cu palma s-ascunda A lampii de noapte lucire de nunta. Deasupra-si aude uscata fosnire A poalelor lungi de matasa subtire; Prin flori ii apare, se-nclina pe gratii Duioas-aratare a mult-adoratei. Ghitara lui tace; cu sopot ea spune: — Zadarnica este iubirea ta, june! De-un farmec legata-i intreaga-mi simtire, Iubirea-mi asemeni de-a lui implinire. Oricat mi-ai fi drag, si-o jur ca-mi esti drag, Un farmec te-opreste, te leaga de prag De-aceea de mine sa fugi, Cavalere, Si uita ca ganduri si doru-mi te cere. A Nordului mare o piatra ascunde, Luceste ca ziua prin negrele-i unde Si cui o va scoate viata mi-o darui; Dar vai! nici s-o vada nu-i soarta oricarui. — O, inger! el zice si glasu-i se-neaca Si dreapta ii scapa pe-a sabiei teaca: Sigur de iubire-ti — m-astepte pierzare — Tot scoate-voi piatra luminei din mare! . . . . . . . . . . . . . Din Spania pleaca, cu pasii pribegi, Prin tari si orase, castele de regi; Abia vede-o tara si iarasi o lasa, Caci piatra luminii gandirea i-apasa. De ani e pe cale Se vede in fine Cuprins de pustiuri, de negura pline, Incet poticneste al calului pas, Si-n noapte departe se pierde-al sau glas. El vede munti mandri, asupra carora Padurile negre nu stiu aurora Si toate formeaza cladire inalta De stanci ce gramada stau una pe alta. Un munte e poarta si stresini paduri Si scarile-s dealuri In falnicii muri, Prin aspru arcate boltiri de fereastra, Priveai o lumina ca cerul albastra. Cum marea de valuri nu stie repaos, Astfel se framanta al norilor haos, O stea nu luceste pe bolta cea larga — Pornit ca de vanturi sirepul alearga. Un tunet cutremura lumea-n temei. Venea parc-o oaste calare de zei Cu-a lui herghelie-nspumata de cai, Vuind vine mandrul al marilor crai. Cu gaturi intinse sirepi de omat Prin norii cei negri zburau spariet, Manati de gigantul cu barb-argintoasa, Ce vantul in doua despica frumoasa. Vazandu-l pe tanar inalta toiagul. O aspra privire i-arunca mosneagul, Cumplit ameninta, in arc se coboara Si piere in doma-i inalt solitara. Se-ntuneca iarasi, in fulger nazare Vedenii uimite palatul cel mare; Nazare batranul in bolta ferestii, In pletele-i albe cununa de trestii. Fugea Cavalerul. — Dar codrii-n urdie In urma-i s-aduna si iar se-mprastie; Campiile sese aluneca iute, Deasupra-i s-alunga de fulgere sute. Si luna s-azvarle pe-a norilor vatra, Paraiele scapar’, bulboanele latra, Deasupra lui cerul i-alearga in urma Si stelele-n rauri gonite, o turma. Si muntii batrani il urmau in galop Cu stancele negre, gigantici ciclopi, Greoaie hurduca pamantu-n picior, Praval de pe umeri padurile lor. Se-ntreaba: Fug eu? sau ca lumea intreaga A rupt-o de fuga nebuna, pribeaga? Sau mari subterane duc muntii cu sine, Purtandu-m-o frunza pierduta pe mine? O data-nca pintenu-nfige — alearga! Deodata se schimba in noaptea cea larga Privirea Nainte-i o lume-i deschisa Cu aer varatec pe lunce de visa Pe maluri de rauri ce scapara line, El vede castele cu arcuri senine De marmura alba ascunse-n dumbrave. In cer misca norii auritele nave O muzica trista, adanc-voluptoasa, Patrunde-acea lume de flori si miroasa; Si verzile lanuri se leagana-n luna Si lacuri cadenta cantarilor suna. Subtirile neguri pareau panzarie De brum-argintoasa, lucind viorie; Si florile toate sub ea-ncremenite Respira bogate miroase-adormite. Pe-al codrilor verde, prin boltile dese, Prin mreje de frunze seninul se tese; Si apele misca in pature plane — In funduri viseaza a lumii icoane. Si unde-n dumbrava-i sapata carare, O mandra femeie s-arata calare, Pe calul ei graur se-nvarteste-n laturi, De dulcea-i privire nu poti sa te saturi. In parul ei negru lucesc amortite Flori rosi’ de jeratic frumos incalcite, Rubine, smaranduri, astfel presarate, Salbatec-o face la fata s-arate Si ochi de-un albastru, bogat intuneric, Ca basme pagane, de-iubire chimeric, Lucesc sub o frunte curata ca ceara — Zambirea-i imbata ca noptile, vara. Pe codri-nfioara a ei frumusete Si apele fulger cu undele crete; Se pare ca-nvie a basmelor vremuri, Caci lumea-i cuprinsa de-un dulce cutremur. Din nori curge-o bura, un colb de diamante, Pe vai se aseaza, pe dealuri inante; In fata li-i luna, prin suiet de soapte S-ardica pe cer curcubeie de noapte Ea calu-si alatura, mana intinde, Iar parul ei negru incet se desprinde Si-n valuri de moale matasa el cade Pe umere albe Frumos i se sade! Si plans este glasu-i: — Iubit cavalere, Nu merge la mare, ca mor de durere; Imparte cu mine pamantul si raiul. — De dor si de grija ii tremura graiul. — Iubite dorite, in bratele-mi vino Si cruda durere din pieptu-mi alin-o! Sa fii al meu mire menitu-i de zodii Si tie pastrat-am a sanului rodii. — In van e, craiaso! zambirea-ti din treacat. Caci mintea mea pus-au simtirilor lacat Si chipu-ti nu poate patrunde-n visare-mi. Cu ochii albastri amoru-mi nu-l sfaremi. Pastreaza, craiaso, viclenele sfaturi. In laturi, frumoasa ispita, in laturi! Ea piere cu dansa castele, dumbrava Si marea-nghetata vuieste grozava. Miscate de mare-n strigare mareata A Nordului vin caravane de gheata Pe ceruri in neguri o stea nu s-arata, Departe doar luna — o galbena pata. Cetati hrentuite pe tari plutitoare, Cu siruri de dome, steclind de ninsoare, Schelete-uriase purtand cremenite Coroane in colturi pe capuri haite. Vin regii de Nord cu ostiri sa se plimbe, Cu chipuri ciuntite si umere strambe Si toata strigarea, vuirea, sunarea E surda ca cerul, e moarta ca marea. In domele largi, prin palate desarte Rasuna doar vantul ca glasuri — departe. Si spiritul mortii eterne-n ruine Isi misca imperiul fara de fine. Orasul pe ape-i al zeilor nordici, Cu strade de temple, cu dome si portici; Dar astazi sunt frante boltitele porti, Pustiu e in dome — si zeii sunt morti. El suie un turn ce se nalta sub luna, Cu ziduri crapate de ger si furtuna, Se uita la ceruri, se uita in mare Cu capul in jos se arunca Dispare. Si cum amorteste si-ngheata suspina: — O, piatr-a luminii, revarsa-mi lumina ! Prin genele-nchise s-arata, o vede Si striga si mana pe dansa repede O prinde prin farmec in jur se-nsenina, El vede lungi rauri, campii in lumina, Gradina din tara-i, cu lacu-i, castelu-i Ca-n vis, ca aievea i se arata lui. Ce stai cu sfiala, ce nu te apropii, N-auzi cum pe frunze aluneca stropii, S-aleile scutur de roua o ploaie Iar soarele nalta in disc de vapaie? El scarile urca cu piatra in mana. In prag il asteapta frumoasa stapana. De gatu-i s-atarna, zambind ea ii spune: — Adanca-ti durere pieri prin minune. Dar piatra mai scumpa si cea-adevarata Iubirea mea este nestinsa, curata; Pastreaza-mi-o bine aceasta ti-o darui El ochii si-i freaca, sa vada,-adevaru-i? . . . . . . . . . . . . . . . . . Si drept ca-n miscarea molaticei ierbi Pastea inainte-i o turma de cerbi. Dar tot nu-i in ceru-i Din genele-i bruma Cu visul deodata s-o scutur-acuma. Isi scutura haina cea umeda, plina. Balconu-l priveste si tare suspina. Zadarnic facut-au ghitara-i parada: Iñez nici visase sa vie sa-l vada. Si ce-i mai ramane sa faca saracul? In lac sa priveasca cum joaca malacul? Mai bine prin tufe se fura cu paza Ca nimeni s-auza si nimeni sa vaza. In urma-i o usa-n balcon se deschide Prin flori se arata o gura ce rade Cu fata ascunsa in paru-i, sireata, De-amoru-i prostatec asa se desfata. |
|||
Pune poezia Diamantul Nordului pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |