| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ĪNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gāndurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Memento Mori
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Mihai Eminescu
|
|||
Referate / Comentarii |
|||
|
Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare, Cand in straturi luminoase basmele copile cresc. Mergi, tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri, Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri, Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos, Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina, Unde sfintii se preumbla in lungi haine de lumina, Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos. Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite Te incerci a stoarce lapte din a stancii coaste seci; Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur, Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faur Cearc-a da fierului aspru forma cugetarii reci. Las’ sa dorm sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza. Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza, Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz, Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine; De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramane Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz. N-au mai spus si altii lumii de-a ei rele sa se lase? Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui ii pasa? Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas. O, acele uriase, insa mute piramide Care stau ca veacuri negre in pustiuri impietrite Cate-au mai vazut si ele — ce-ar vorbi de-ar avea glas! Cand posomoratul basmu — vechea secolilor straja — Imi deschide cu chei de-aur si cu-a vorbelor lui vraja Poarta nalta de la templul unde secolii se torc — Eu sub arcurile negre, cu stalpi nalti suiti in stele, Ascultand cu adancime glasul gandurilor mele, Uriasa roat-a vremii inapoi eu o intorc Si privesc Codrii de secoli, oceane de popoare Se intorc cu repejune ca gandirile ce zboara Si icoanele-s in lupta — eu privesc si tot privesc La vo piatra ce inseamna a istoriei hotara, Unde lumea in cai noua, dupa nou cantar masoara — Acolo imi place roata cate-o clipa s-o opresc! * Colo stau salbateci negri cu topoarele de piatra. In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra, Cap de lup e-a lor caciula, pe-a lor umeri, piei de urs; Colo-nchina idolatrul ne’ntelesul foc de lemne, Colo magul lui ii scrie pe o piatra strambe semne Sa nu poat-a le-ntelege lungul secolilor curs. Babilon, cetate mandra cat o tara, o cetate Cu muri lungi cat patru zile, cu o mare de palate Si pe ziduri uriase mari gradini suite-n nori; Cand poporul gemea-n piete l-a gradinii lunga poala, Cum o mare se framanta, pe cand vanturi o rascoala, Cugeta Semiramide prin dumbravile racori. Acel rege — o lume-n mana-i — schimbatoarea lui gandire La o lume da viata, la un secol fericire — Din portalele-i de aur ca un soare rasarea, Dar puternica lui ura era secol de urgie; Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu sa fie? Ar fi fost Dumnezeu insusi, daca — daca nu murea. Asia-n placeri molateci e-mbatata, somnoroasa. Boltile-s tinute-n aer de columne luminoase Si la mese-n veci intinse e culcat Sardanapal; Si sub degete maiestre arfele cugeta mite, Dupa plac si-mpart mesenii a cantarii flori uimite, Vinuri dulci, mirositoare si femei cu chipul pal. Azi? Vei rataci degeaba in campia nisipoasa: Numai aerul se-ncheaga in tablouri mincinoase, Numai muntii, garzi de piatra stau si azi in a lor post; Ca o umbra asiatul prin pustiu calu-si alunga, De-l intrebi: unde-i Ninive? el ridica mana-i lunga, — Unde este? nu stiu, zice, mai nu stiu nici unde-a fost. * Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur — Peste el cerul d-Egipet, desfacut in foc si aur, Pe-a lui maluri galbui, sese, stuful creste din adanc; Flori, giuvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte rosii ca jaratic, alte-albastre, ochi ce plang. Si prin tufele de maturi, ce cresc verzi, adance, dese, Pasari, imblanzite-n cuiburi, distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor; Inecat in vecinici visuri, rasarit din sfinte-izvoara, Nilul misc-a lui legenda si oglinda-i galben-clara Catra marea linistita, ce ineaca a lui dor. De-a lui maluri sunt unite campii verzi si tari ferice — Memphis, colo,-n departare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stanca pe stanca — o cetate de giganti — Sunt gandiri arhitectonici de-o grozava maretie, Au zidit munte pe munte in antica lui trufie, Le-a-mbracat cu-argint ca-n soare sa luceasca intr-un lant Si sa para rasarita din visarile pustiei, Din nisipuri argintoase in miscarea vijeliei, Ca un vis al marii sfinte, reflectat de cerul cald S-aruncat in departare Colo se ridic trufase Si eterne ca si moartea piramidele-uriase, Racle ce incap in ele fantazia unui Scald. Se-nsereaza. Nilul doarme si ies stelele din strunga, Luna-n mare isi arunca chipul si prin nori le-alunga — Cine-a deschis piramida si-nauntru a intrat? Este regele. In haina de-aur ros si pietre scumpe, El intra sa vad-acolo tot trecutul. — I se rumpe A lui suflet cand priveste peste-al vremurilor vad. In zadar guverna regii lumea cu intelepciune — Se-nmultesc semnele rele, se-mputin faptele bune — In zadar caut-al vietii inteles nedezlegat. Iese-n noapte si-a lui umbra lung-intins se desfasoara Pe-ale Nilului mari valuri. — Astfel pe-unde de popoara Umbra gandurilor regii se arunca-ntunecat. Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet, ce sub luna ce patrunde Par a fi snopuri gigantici de lungi sulite de-argint — Toat-a apei s-a pustiei si a noptii maretie Se unesc sa-mbrace mandru vechea-acea imparatie, Sa invie in deserturi sir de visuri ce te mint. Raul sant ni povesteste cu-ale undelor lui gure De-a izvorului sau taina, despre vremi apuse, sure; Sufletul se-mbata-n visuri, care-aluneca in zbor, Palmii risipiti in cranguri, auriti de-a lunei raze, Nalta zveltele lor trunchiuri. — Noaptea-i clara, luminoasa. Undele viseaza spume, cerurile-nsira nori. Si in templele marete — colonade-n marmuri albe — Noaptea zeii se preumbla in vestmintele lor dalbe S-ale preotilor cantec suna-n arfe de argint — Si la vantul din pustie, la racoarea noptii bruna, Piramidele, din crestet, aiurind si jalnic suna; Si salbatic se plang regii in giganticul mormant. In zidirea cea antica sus in frunte-i turnul maur. Magul priivea pe ganduri in oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El in mic priveste-acolo caile lor tainuite Si c-un ac el zugraveste cararusile gasite — A aflat samburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun. Si se poate ca spre raul unei ginti efeminate, Regilor patati de crime, preotimei desfranate, Magul, gard al razbunarii, a citit semnul intors. S-atunci vantul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupand cu dansu-orase, ca gigantice sicriuri Unei ginti, ce fara viata-ngreuia pamantul stors. Uraganu-acum alearga pan’ ce caii lui ii crapa — Si in Nil numai pustiul nisipisul si-l adapa, Asternandu-l peste campii cei odata infloriti; Memphis, Theba, tara-ntreaga coperita-i de ruine, Prin pustiu strabat salbatec mari familii beduine, Sorind viata lor de basme prin campie nisipiti. Dar si-acum, turburand stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea, flamingo cel rosu, apa-ncet-incet patrunde Si-acum luna arginteste tot Egipetul antic; S-atunci sufletul viseaza toat-istoria straveche, Glasuri din trecut strabate l-a prezentului ureche — Din a valurilor sfada prorociri se aridic. Si-atunci Memphis se ridica, argintos gand al pustiei. Inchegare maiestrita din suflarea vijeliei — Beduini ce stau in luna, o minune o privesc, Povestindu-si basme mandre mestecate numa-n stele Despre-orasul care iese din pustiile de jele. Din pamant si de sub mare, s-aud sunete ce cresc. Marea-n fund clopote are, care suna-n orice noapte, Nilu-n fund gradine are, pomi cu mere d-aur coapte — Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu-orasele-i deodata se trezeste si se duce Sus, in curtile din Memphis, unde-n sali lumina luce. — Ei petrec in vin si-n chiot orice noapte pan-in zori. * Vezi Iordanul care uda campii verzii Palestine: Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mandre coline, Pe Sion, templul Iehovei, o minune il privim; Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde, Chidron scalda-n unda-i clara ierburi mari — s-apoi se pierde In cetatea ce-n vai doarme — miticul Ierusalim. Si in Libanon vazut-am ratacite caprioare Si pe lanuri secerate am vazut mandre fecioare, Purtand pe-umerele albe auritul snop de grau; Alte vrand sa treaca apa cu picioarele lor goale Ridicara rusinoase si zambind albele poale, Turburand cu pulpe netezi fata limpedelui rau. Am vazut regii Iudeei in biserica mareata, Unde marmura in arcuri se ridica indrazneata Si columnele inalte catra cer pare c-arat’; Vazui pe David in lacrimi rupand haina lui bogata, Zdrobind arfa-i sunatoare de o marmura curata, Genunchind sa-i ierte Domnul osanditul lui pacat. Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire Si facand-o sa rasune o psalmodica gandire, Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet; El canta pe imparatul in hlamida de lumina, Soarele stetea pe ceruri auzind cantarea-i lina, Lumea asculta uimita glasu-i dulce si incet. Dar iesind din templul sacru lasa gandul lui sa cada, Caci amorul il asteapta cu-a lui umeri de zapada, Raze moi in ochii negri — el da lirei alt acord: Caci femeile-l asteapta cu sireata lor zambire, Brune unele ca ganduri din povestile asire, Alte blonde cu par de-aur — vise tainice de Nord. Dar venit-a judecata, si de salcii plangatoare Cantaretul isi anina arfa lui tremuratoare; In zadar rugati pierea — muri se naruie si cad! Cad si scari, s-aurite arcuri, grinzi de cedru, porti de-arama, Soarele priveste galben peste-a mortii lunga drama Si s-ascunde in nori rosii, de spectacol speriat. Si popor si regi si preoti ingropati-s sub ruine. Pe Sion templul se sparge — nici un arc nu se mai tine, Azi gramezi mai sunt de piatra din cetatea cea de ieri. Cedri cad din varf de munte si Livanul pustieste, Jidovimea risipita printre secoli rataceste — In pustiu se-nalta-n soare desfrunzitii palmieri * O, lasati sa moi in ape oceanici a mea lira! Sa-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zambire, Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur; Sa inalt muntii Greciei, scanteind muiati de soare, Cu dumbrave pravalite peste coaste razatoare Si cu stanci incremenite printre nouri de purpur. Peste vaile adance repezite-n regioane Nourate, stau tinute templele multicoloane, Parca muntii-n brat de piatra le ridica si le-arat Zeilor din ceriuri. Vulturi peste vai innegurate, Grei atarna cu intinse aripi si priviri tintate Supra lumei ce sub dansii sta adanc, imprastiat. Astfel Grecia se naste din intunecata mare. Poarta-n ceruri a ei temple s-a ei sarcini de ninsoare, Cer frumos, adanc-albastru, straveziu, nemarginit; Din colanele de dealuri se intind vaile pline De dumbrave, de izvoare si de rauri cristaline, Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgari de granit. Si din turmele de stance, risipite cu splendoare Pe-ntinsori de codri negri rupti de rauri sclipitoare, Vezi oras cu dome albe stralucind in verde crang. Marea lin cutremurandu-si fata, scutur-a ei spume, Repezind pe-alunecusul undelor de raze-o lume, Jos la poarta urbei mandre a ei sunete se frang. Mai albastra decat cerul, purtand soarele pe fata, Ea reflecta-n lumea-i clara toata Grecia mareata. Cateodata se-ncreteste si-si intunec-al ei vis — Nimfe albe ca zapada scutur ap-albastra, calda, Se improasca-n joaca dulce, mladiindu-se se scalda, Scuturandu-si parul negru, inecandu-se de ras. Si pe valuri luminoase oceanul lin le salta, Orice unda linguseste aratarea lor cea nalta, Pe nisipul cald le-arunca marea-n jocu-i luminos; Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare, Stralucesc in parul negru, ce si-l usca ele-n soare Pe-a lor perini nisipoase lenevite languros. Apoi fug sa-mpopuleze verdea noapte dumbravana, Si vorbind margaritare culeg flori in a lor goana. Dintr-o tuf-iveste Satyr capu-i chel, barba-i de tap, Lungi urechi si gura-i stramba, carnu-i nas. — De sus isi stoarce Lacom poama neagra-n gura — pitulis prin tufe-o-ntoarce, Se stramba de ras si-n fuga se da vesel peste cap. Albe trec in bolta neagra prin a trestiei verdeata. De o craca pe-ape-ntinsa una-si spanzur-a ei brate, Misca-n aer peste unde fructul marii de omat; Altele pe spate-ntinse cu o mana-noata numa’, Cu cealalta rupand nuferi, plini de-o luminoasa spuma, Pun in par si ca-necate linistit plutesc si-ncet. Crenge lin indoaie Eros — schima face, ce vazand-o Ele-urmeaza in tacere abia apa sfasiind-o Intr-o tufa, sub un brustur doarme Satyr beat de must Chicotind, a lui ureche cu flori rosii o-ncoroana. Lunca rade de rasuna verdea noapte dumbravana — Ele pier prin bolti de frunze, pe-un drum verde si ingust Insereaza si apune greul soare-n vai de mite, Cu un ros fir de jeratic culmi de munte sunt tivite, Lunga lor fulgeratura in senin a-ncremenit. Marea aerului calda, stelele ce-ntarzii line, Limba raurilor blanda, ale codrilor suspine, Glasul lumii, glasul marii se-mpreuna-n infinit. Codrii aiureaza negri sub a stelelor povara. Rauri calde ca si sara apa-n arcuri o coboara, Pravalind-o purpurie peste scarile de stanci; In albastru-adanc, in marea cerului cea linistita, Reped muntii cu tarie fruntea lor incremenita Si in valuri verzi de grane umbla vaile adanci. Printre cremenea crapata, din bazaltul rupt de ploaie, Ridica copaci monastici trunchii ce de vant se-ndoaie, Scotand veche radacina din pietrisul sfaramat; Un vultur s-agata mandru de un pisc cu fruntea ninsa. Nouri luneca pe ceruri flota lor de vant impinsa Si rasuna-n noaptea lumii cantul marii bland si mat. Si atuncea peste ape fata sfant-a lunei pline Isi ridica discul splendid in imperiul de lumine, Marii mandre poleindu-i panzariile-i de-azur. Ea adoarme-ale ei spume, ca margaritarul, sure, Nisipisul straluceste, rauri scapara-n padure — In oras, lumini ca stele presarate-n mii de muri. Si-n poiana ce ridica naltii trunchi cu frunze rare, Raza lunei alb pateaza umbra verde din carare Filomela umple codrii cu suspine de-amorosi. Joe preschimbat in tanar, cu imobili ochi sub gene, Pandea umbra mladioasa unei fete pamantene — Ei se vad, ca sa se mire cum de sunt asa frumosi. A fi rau e-o fericire, caci in noptile-argintie Cate gratii tainuite se descopar, i se-mbie Si asculta cu iubire tot ce valurile-i mint. Lui i se descopar nimfe de-o marmòree zapada, Ce in apa lui cea clara cursului se lasa prada, Duse de obraznici unde cu glascioare de argint! Si cuminti frunzele toate isi comunica misteruri. Surazand, clipind asculta ochii de-aur de pe ceruri, Crenge rele imiteaza pan’ si zgomotul de guri A cararilor pierdute de pe valea cu izvoare. De s-ar sti cate maini albe rupe-ar flori mirositoare, Cate buze ar inchide gandul santelor paduri! Cine are-urechi s-auda ce murmùr gurile rele Si vorbaretele valuri si prorocitoare stele De-ale gratiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit; Cine-asculta si nu-nstruna arfa-i de cantari bogata, Caci comori de taine-ascunde orice rau Lunca ingrata De-ar sopti, viata-i toata n-ar sfarsi de povestit. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dar in camera ingusta langa lampa cea cu oliu Palid sta cugetatorul, caci gandirea-i e in doliu: In zadar el gramadeste lumea intr-un singur semn; Acel semn ce il propaga el in taina nu il crede, Adancit vorbeste noaptea cu-a lui umbra din perete — Umbra-si rade, noaptea tace, muta-i masa cea de lemn. Orbul sculptor in chilie pipaie marmura clara. Dalta-i tremura inmoaie cu gandirea-i temerara Piatra rece. Neted iese de sub mana-i un intreg, Ce la lume isi arata palida-i, eterna-i fire, Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire — O durere-ncremenita printre secolii ce trec. Iar pe piatra pravalita, langa marea-ntunecata Sta Orfeu — cotul in razim pe-a lui arfa sfaramata Ochiu-ntunecos si-ntoarce si-l arunca aiurind Cand la stelele eterne, cand la jocul bland al marii. Glasu-i, ce-nviase stanca, stins de-aripa disperarei, Asculta cum vantu-nsala si cum undele il mint. De-ar fi aruncat in haos arfa-i de cantari umflata, Toata lumea dupa dansa, de-al ei sunet atarnata, Ar fi curs in vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut Caravane de sori regii, carduri lungi de blonde lune Si popoarele de stele, universu-n rugaciune, In migratie eterna de demult s-ar fi pierdut. Si in urma-le-o vecie din naltimi abia-vazute Si din sure vai de haos colonii de lumi pierdute Ar fi izvorat in rauri intr-un spat despopulat; Dar si ele-atrase tainic ca de-o magica durere Cu-a lor roiuri luminase dup-o lume in cadere S-ar fi dus. Nimic in urma — nici un atom luminat. Dar el o zvarli in mare Si d-eterna-i murmuire O urma ademenita toat-a Greciei gandire, Umpland halele oceanici cu cantarile-i de-amar. De-atunci marea-nfiorata de sublima ei durere, In imagini de talazuri, cant-a Greciei cadere Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie-n zadar Dar mal stii? N-auzim noaptea armonia din pleiade? Stim de nu traim pe-o lume, ce pe nesimtite cade? Oceanele-nfinirei o cantare-mi par c-ascult. Nu simtim lumea patrunsa de-o durere lunga, vana? Poate-urmeaza-a arfe’-antice suspinare-aeriana, Poate ca in vai de haos ne-am pierdut de mult de mult. * Sau ghicit-ati vre odata ce socoate-un mandru soare Cand c-o raza de gandire tine lumi ca sa nu zboare, Sa nu piard-a lor carare, sa nu cada-n infinit? Zvarcolindu-se alearga turburate si rebele Si sa frang-ar vrea puterea ce le farmeca pre ele Si s-alerge-ar vrea in haos de-unde turburi au iesit. Vecinicia cea batrana, ea la lumi privea uimita. Mii de ani cugeta-n mite la enigma incalcita Care spatiul i-o prezinta cu-a lui lumi si cu-a lui legi; Si din secoli ce trecura ea s-apuca sa adune Toata viata si puterea, sucul tot de-ntelepciune Si se pune sa zideasc-un urias popor de regi. Si atunci apare Roma in uimita omenire. Ganduri mari ca sori-n haos e puternica-i gandire Si ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor; Iar popoarele-si indreapta a lor suflete marete, A lor fapte seculare, uriasele lor viete, Dupa cai prescrise-odata de gandirea-astui popor. Auzit-ati de-mparatii stand pe tron cu trepte multe? Fruntea-ncinsa in luceferi facea lumea sa-i asculte, Vorba lor era o raza in viata lumii-ntregi, Tari bogate si-nflorite, mari vuinde-n adormire, Cetati vechi, popoare mandre stau sub falnica-i domnire Si cezarii-mpart pamantul in Senatul cel de regi. Pe sub arcuri triumfale trece mandru-nvingatorul Si-ametit abia aude cum vuieste surd poporul, Cum a marii glasuri multe se repeta, gem si fug; Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte Si infranti de umilire, cu priviri stinse si crunte, Regii tarilor invinse gem cu greu tragand in jug. Roma arde si furtuna chiuind in ea se scalda Si framanta-n valuri rosii marea turbure si calda Si arunca-n loc de spume nori de fum, scantei si vant; Si in nunta ei grozava turnuri negre ea aprinde Si facliile-uriase catra stele le intinde Evul arde — Roma este oceanicu-i mormant. Norii sunt o spuza-n ceruri si prin ei topite stele. Si, ca oceanul negru rascolit de visuri grele, Urbea isi framanta falnic valuri mari de fum si jar; Din diluviul de flacari, lung intins ca o genune, Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune Si din frunte-i canta Neron cantul Troiei funerar. * Langa rauri argintoase, care misca-n mii de valuri A lor glasuri inmiite, printre codri, printre dealuri, Printre bolti sapate-n munte, lunecand intunecos, Acolo-s dumbravi de aur cu poiene constelate, Codrii de argint ce misca a lor ramuri luminate Si paduri de-arama rosa rasunand armonios. Munti se nalta, vai coboara, rauri limpezesc sub soare, Purtand pe-albia lor alba insule fermecatoare, Ce par straturi uriase cu copacii infloriti — Acolo Dochia are un palat din stance sure, A lui stalpi-s munti de piatra, a lui stresin-o padure, A carei copaci se misca intre nouri adanciti. Iar o vale nesfarsita ca pustiile Saharei, Cu de flori straturi inalte ca oaze zambitoare, Cu un fluviu care poarta a lui insule pe el, E gradina luminata a palatului in munte — A lui scari de stanci inalte sunt crapate si carunte, Iar in halele lui negre stralucind ca si otel Sunt paduri de flori, caci mari-s florile ca salci pletoase, Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase, Presarate ca cu lune infoiete ce s-aprind; Viorelele-s ca stele vinete de dimineata, Ale rozelor lumine umple stanca cu roseata, Ale crinilor potire sunt ca urne de argint. Printre luncile de roze si de flori mandre dumbrave Zbor gandaci ca pietre scumpe, zboara fluturi ca si nave, Zidite din nalucire, din colori si din miros, Curcubeu sunt a lor aripi si oglinda diamantina, Ce reflecta-n ele lumea inflorita din gradina, A lor murmur umple lumea de-un cutremur voluptos. Intr-un loc crapata-i bolta, cu-a ei stresin-arboroasa Si printr-ansa-n cer vezi luna trecand alba si frumoasa, O regina juna, blonda si cu brate de argint, Ce unesc incrucisate a ei mantie-nstelata Si albastra peste pieptu-i alb, ca virgina zapada. Ochii ei cei mari albastri peste nori arunca bland, Cari se-ntind albi ca zapada si ca straturi argintoase, Oferindu-i flori de aur si viole-ntunecoase; Ea din cand in cand pliveste cate una, aruncand Flori de neaua peste ape ce alerg fulgeratoare, Raze albe peste lumea vailor celor in floare, Dungi de-argint in verzii codri, duiosie pe pamant. Dar un nor pe ceruri negru se inalta si se-ncheaga, Se formeaza,-ncremeneste si devine-o doma-ntreaga, Plin de umbra de columne ce-l inconjura-mprejur; Prin columnele-i marete trece cate-o raza mata, A lui cùpola boltita e cu-argint inconjurata, Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur. Luna inspre ea indreapta pasuri luminoase,-ncete, Diadem de topiti astri arde-n blondele ei plete, Incalzind aerul serii, stralucindu-i fruntea ei; Ale domei scari negrite se-nsenin — ca neaua sara — Intra-n doma. Ard columne sub lumina ei cea clara Si-si arunca unu-ntr-altul umbra neagra dintre ei. Stelele in carduri blonde pe regina o urmeaza, Aerul, in unde-albastre, pe-a lor cale scanteiaza Si raman intunecate nalte-a cerurilor bolti; Doma straluceste-n noapte ca din marmura zidita, Prin o mreaja argintoasa ca prin vis o vezi ivita, A ei scari ajung din ceriuri a stancimii negri colti. Iara fluviul care taie infinit-acea gradina Desfasoara-in largi oglinde a lui apa cristalina, Insulele, ce le poarta, in adancu-i nasc si pier; Pe oglinzile-i marete, ale stelelor icoane Umede se nasc in fundu-i printre ape diafane, Cat uitandu-te in fluviu pari a te uita in cer. Si cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra de-aur. Insulele se inalta cu dumbravile de laur, Zugravindu-se in fundul raului celui profund, Cat se pare ca din una si aceeasi radacina Un rai dulce se inalta, sub a stelelor lumina, Alt rai s-adanceste mandru intr-al fluviului fund. Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi — o ploaie — Snopi de flori ciresii poarta pe-a lor ramuri ce se-ndoaie Si de vant scutura grele òmatul trandafiriu A-nfloririi lor bogate, ce manat se gramadeste In troiene de ninsoare, care roza straluceste, Pe cand salcii argintoase tremur sante peste rau. Aeru-i varatic, moale, stele izvorasc pe ceruri, Florile-izvorasc pe plaiuri a lor viata de misteruri, Vantu-ngreunand cu miros, cu lumini aerul cald; Dintr-un arbore intr-altul mreje lungi diamantine Vioriu sclipesc suspine intr-a lunei dulci lumine, Rar si diafan tesute de painjeni de smarald. Pe cand greieri, ca orlogii, ragusit prin iarba suna, De pe-un varf de arbor mandru tes in noptile cu luna Pod de panza diamantina peste argintosul rau, Si cat tine podul mandru, printre panza-i diafana, Luna raul il ajunge si oglinda lui cea plana Ca-ntr-o mandra feerie straluceste vioriu. Peste podul cel usure, zana Dochia frumoasa Trece impletindu-si parul cel de-aùree matasa, Alba-i ca zapada noaptea, corpu-i nalt e mladiet, Aurul pletelor strecoara prin mainutile-i de ceara Si prin haine argintoase strabat membrele-i usoare, Abia podul il atinge mici picioarele-i de-omat. Trece raul si usoara nalte scari de stanci ea suie; La ivirea-i zi se face in spelunci de cetatuie, Ca o zi ea intra mandra in palatul ei de stanci; Luna e plina de raze — sub caldura-i — argintoase, Orice stea e-o piatra scumpa — iara florile focoase, Giuvaeruri umezite cu luminile adanci. Umede tremur lumine pe boltirea cea albastra. Zana Dochia cu glasu-i cheam-o pasare maiastra, Ce zburand prin aer vine cu-a ei pene de paun; Cand acea pasare canta, lumea rade-n bucurie, Pe-umarul cel alb o-aseaza si coboara-n vai aurie, Unde-a raului lungi unde printre papura rasun. Intr-o luntre — lemn de cedru — ce usor juca pe valuri, Zana Dochia se suie dezlegand-o de la maluri Si pe-a fluviului spate ea la vale ii da drum; Repede luntrea alearga spintecand argintul apei, Culcata pe jumatate, Dochia visa, frumoasa, Si la luntrea ei bogata lebede se-nham-acum. Dar din ce in ce coboara raul lat, el s-adanceste In paduri intunecate, unde apa-abia sclipeste, Mai agiunsa de a lunei raze doar din cand in cand; Tot mai nalti trunchii padurii ca stalpi mari si suri se urca, Pan-ajunge de-a lor ramuri in bolti mandre se incurca, Pan-acopar cu-aste arcuri fluviul lat si profund. Ca prin boltile crapate unei gotice ruine, Mai strabat prin bolti de frunze razele lunei senine, Impland p-ici, pe colo raul cu fulgeratoare dungi; Pe-umarul Dochiei mandre canta pasarea maiastra, Valuri rad si-ntunecoasa mana lumea lor albastra, Repezind luntrea bogata pe siroiurile lungi. Prin padurile de basme trece fluviul cantarii. Cateodata intre codri el s-aduna, ca a marei Mare-oglinda, de stanci negre si de munti impiedecat S-un gigantic lac formeaza, intr-a carui san din soare Curge aurul tot al zilei si il umple de splendoare, De poti numara in fundu-i tot argintul adunat. Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi grosi, cu frunza deasa, Unde-n arborul din mijloc e vrajita-mparateasa, Unde-n salcii mladioase sunt copile de-mparat; Codrul — inaintea vrajei — o cetate fu frumoasa. A ei arcuri azi is ramuri, a ei stalpi sunt trunchiuri groase, A ei bolti stresini de frunze arcuite-ntunecat. Sara suna glas de bucium si cerboaice albe-n turme Prin cararile de codru, pe de frunze-uscate urme, Vin rupand verzile crenge cu talangele de gat; Si in mijlocul padurii ocolesc stejarul mare Pan’ din el o-mparateasa iese alba, zambitoare, Pe-umar gol donita alba — stema-n parul aurit. Din copaci ies zane mandre, de-mparat frumoase fete, Tinand donite pe umeri, gingase, nalt-mladiete, Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se inclin, Ce sub dulcile lor maine isi ofera rabdatoare Ugerele lor umplute, si in doniti sunatoare Laptele-n cadenta curge, codru-mpland c-un murmur lin. Luntrea cea de lebezi trasa mai departe, mai departe Fuge pe-albele oglinde ale apei ce se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru in lungi brazde de argint — Si din ce in ce mai mandre, mai inalte, mai frumoase Sunt padurile antice — ele-ngroapa-ntunecoase Cu-a lor varfuri muntii mandri, stancile ce-n cer se-ntind. Cat de lat sa miste-un fluviu ale apei lui revolte, Arbori de pe mal deasupra-i se ajung in mandre bolte, Ramurile se-ntretese, crengile se impletesc, Frunza deasa smaltuieste nalta, verdea boltitura, Rau-n vecinica lui umbra in adanc suspina, cura Pe-a lui maluri inflorite cai in umbra ratacesc. Soarele trecand pe codri a lui roata de-aur moale, Varfurile verzi de codri le indoaie-n a lui cale, Si sosind la vre o lunca insusi el vede mirat Ce departe e pamantul si ce nalti trunchii padurii, Si desi calatoreste pe-a lor varfuri, totusi murii — Boltile groase de frunze — a lui raze nu strabat. Lang-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a marii spume — Zi ori noapte nu vazura de cand sunt pe-aceasta lume, Luna santa, stele de-aur, soare alb si zambitor, Pentru ei necunoscute-s. Umbra verde clarobscura Si mirositorul aer, fluvii ce sclipinde cura In adancile dumbrave printre tarmii plini de flori — Astea numai le cunosc ei. — Coamele flutur c-argintul, Ca la lebede se-ndoaie gatul lor, iara pamantul Abia-atins e de picioare potcovite cu-aur ros; Colo-n umbra indulcita de miroase-mbatatoare, Capul mic ei si-l ridica, nari umfland spre departare Si urechea ascutind-o glas de-aud prin arbori grosi. Luntrea cea de lebezi trasa, mai departe, mai departe Fuge pe-albele oglinde ale apei si se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru in lungi brazde de argint; Si deodata zi se face — un ocèan de lumina — Fluviul a iesit din codri in campii fara de fine, Care verzi si inflorite, mandre-n soare se intind. Dar cat tine rasaritul se nalt-un munte mare — El de doua ori mai nalt e decat departarea-n soare — Stanca ùrcata pe stanca, pas cu pas in infinit Pare-a se urca — iar fruntea-i, cufundata-n inaltime, Abia marginile-arata in albastra-ntunecime: Munte jumatate-n lume — jumatate-n infinit. Iar in pieptu-acestui munte se arat-o poarta mare — Ea: inalt este boltita si-ntra-adanc in piatra tare, Iar de pragu-i sunt unite nalte scari de negre stanci, Care duc adanc in valea cea de-acol-abia vazuta Si-n padurile umbroase cu-adancimi necunoscute, Si-n campii unde mii rauri s-argintesc plane s-adanci. Pe acea poarta din munte iese zori in coruri dalbe, Ridicandu-se in cerul diminetii dulci, rozalbe, Pe-acolo soarele-si mana car cu caii arzatori, Pe-acolo noaptea rasare blonda luna argintoasa Si popoarele de stele iese-n roiuri luminoase Si pe cer se imprastie ca de aur sfinte flori. Zeii Daciei acolo locuiau — poarta solara In a oamenilor lume scarile de stanci coboara — Si in verdea-ntunecime a padurilor s-adun; Si pe negre stanci trunchiate stau ca-n tron in verdea lume Si din cupe beau aurora cu de neguri albe spume, Pe cand mii de fluvii albe nasc in umbra si rasun’. Cateodata-un corn de aur ei rasuna-n departare, Trezind sufletul padurii, codrilor adanci cantare, Cheama caii lor ce-alearga cu-a lor coame-mflate-n vant; Vin in herghelii de neaua, pe carari de mult batute Si pe ei zeii incalic strabatand pe intrecute a—Ali codrilor nalt intuneric, far’ de capat pe pamant. Dar adesea pe cand caii dorm in neagra departare, Luna, zana Daciei, vine la a zeilor serbare; Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mari, Vine ostenit de drumuri si la masa se aseaza. Aerul se aureste de-a lui fata luminoasa, Sala verde din padure straluceste in cantari. Si ca zugraviti stau zeii in lumina cea de soare. Parul lor cel alb luceste, barba-n brau le curge mare, Cretii buzei lor sa numeri poti in aerul cel clar; Hainele intunecate albe par in stralucire Si ei rad cu veselie l-a paharelor ciocnire, Iara luna rusinoasa pe sub gene s-uita rar. Haina lunga si albastra e cusuta numa-n stele. Iara albii sani de neaua stralucesc, cu de margele Si margaritare salba, pe un fir de aur prins; Paru-i lung de aur galban e-mpletit in cozi pe spate, Ochii ei caprii se uita la cerescu-i mandru frate Si de melancolici ganduri al ei suflet e cuprins. Inainte de plecare — ea, doinind din frunza, cheama Zimbrii codrilor cei vecinici, le desmiarda sura coama. Le indoaie a lor coarne, pe grumaz ii bate lin Si pe frunti ea ii saruta, de raman steme pe ele, Apoi urca negrul munte, pe sivoaiele de stele, Lin aluneca s-alene drumul cerului senin. Indaratu-acelui munte, infinita intinsoare E frumoasa-mparatie mandra a santului soare Si pe coaste sunt palate, ce din verzile gradini Stralucesc marmora alba si senina ca zapada, Cu intrari in veci deschise, cu scari netezi, colonade Lungi de marmure ca ceara in lungi bolte se imbin. Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lasate largi perdele, Mreje lungi de aur ruman — au tesut ani multi la ele Mainile surorei albe. Aeru-i de diamant, El pluteste-n unde grele de miroase-mbatatoare Peste vaile ca rauri desfasurate sub soare, Pe dumbravi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant. Si ostiri de flori pe straturi par a fi stele topite, Fluturi ard, sclipesc in soare, orbind ochii ce ii vede, Ca idei scaldate-n aur si-n colori de curcubeu; Pe gradinile-nflorite, peste mandrele dumbrave Norii misca sus in ceruri infoiatele lor nave — Rostre de jeratec s-aur, vele lungi de curcubeu. A-mparatului de soare bolti albastre si cu stele Se ridica-n caturi nalte tot castele pe castele. Cu feresti de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant, Cu scosùri de albe marmuri, cu covoare de purpura Printre mandrele coloane o cantare bland murmura. — E un vant cu suflet dulce intr-un aer de briliant. Si nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasa. Ca prin apa cristalina trec cu fruntile frumoase, Trec a soarelui copile printre aerul cel cald; A lor par e ca si ambra, ca si crinul a lor fata, Abia-atinse-s a lor umbre de o tainica rosata — Aurora trandafirie prin ferestre de smarald. Intr-o lume fara umbra e a soarelui cetate, Totul e lumina clara, radioasa voluptate, Florile stau ca topite, raurile limpezi sunt; Numai colo in departe si-n albastra departare Ale zorilor gradine clar se vad stralucitoare, Cu boschetele de roze si cu crinii de argint. Acolo sunt lacuri limpezi, rumene in a lor fire, De-a gradinilor de roze tainuita oglindire, Si din curtea argintie zorile razande ies; Haine verzi si transparente cuprind membrele rozalbe Si in lac ele arunca roze cu mainute albe, Netezind a lor sprancene, dand din frunte parul des. Intr-o dulce si umbroasa, viorie atmosfera, Se ridica dintre lunce, cu-a ei cùpole de ceara Inchegate ca din umbra verde si argint topit, Transparand prin diamantoasa fina de paingan panza, Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va sa s-ascunza, Cu coloane-nconjurate de a vitei-ncolaciri. Ai gradinei arbori mandri cu intunecatul verde Conjurati s-acoperiti-s cu-iedera ce-n varf se pierde; Miscand florile ei albe — flamuri cu-nfloritii creti — Si in muri de frunzi lucinde, si in scari de flori pendente Si in poduri leganate de zefire somnolente — Dintr-un arbore intr-altul iedera trece maret. Spanzura din ramuri nalte vitele cele de vie, Struguri vineti si cu bruma, poama alba aurie, Si albine roitoare luminoasa miere sug; Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri Si la vinul ce-i imbata pasc mirositorii ruguri Si in sara cea eterna veseli nechezand ei fug. Si in monastirea lunei cu-argintoasa colonada, Vezi cum trece ea frumoasa — corpu-i dulce de zapada, Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond, Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare — Astfel trece ea frumoasa, cu-a ei brate sclipitoare, Reflectata-n mii oglinde de pe muri si din plafond. Si-n odaile inalte din frumoasa monastire Sunt pe muri tablouri mandre, nimerita zugravire Ale miturilor dace, a credintei din batrani; Prin gradini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri, Sau palate argintoase unde zori traiesc in coruri, Sau padurea cea vrajita cu frumoasele-i regini. Asta-i raiul Daciei veche,-a zeilor imparatie: Intr-un loc e zi eterna — sara-n altu-n vecinicie, Iar in altul, zori eterne cu-aer racoros de mai; Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei Dupa moarte vin in siruri luminoase ce invie — Vin prin poarta rasaririi care-i poarta de la rai. * Colo Dunarea batrana, libera-ndrazneata, mare, C-un murmur rostogoleste a ei valuri ganditoare Ce miscandu-se-adormite merg in marea de amar; Astfel miile de secoli cu vieti, gandiri o mie, Adormite si batrane s-adancesc in vecinicie Si in urma din izvoare timpi racori si clari rasar. Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormanta In a Dunarii lungi valuri ce vuiesc si se framanta, Trece-un pod, un gand de piatra repezit din arc in arc; Valurile-nfuriate ridic’ fruntile rastite, Si izbind cu repejune arcurile neclintite, Gem, picioarele le scalda la stancosul lor monarc. Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea marire. Soarele orbeste-n ceruri de a armelor lucire, Scuturi ard, carele treier si vuiesc asurzitor; Iar Saturn, cu fruntea ninsa stand pe steaua-i alburie Si-aruncand ochii lui turburi peste-a vremii-mparatie, Aiurind intreaba lumea: — Si aceia-s muritori? Colo unde stau Carpatii cu de stanci inalte coaste, Unde paltinii pe dealuri se insir’ ca mandra oaste, Muntii teapana lor frunte o suiau-n-albastre bolti; Stau tacuti ostasii Romei, ridicand fruntea lor lata, Stralucitele lor coifuri, la stancimea detunata, Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colti. Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra bolta, Parc-auzi a Marii Negre si a Dunarii revolta Si a lumii-ncheieture parca le auzi trasnind; Rasculatu-s-a-Universul contra globului din aer? Stelele-n ostiri se misca? Imparatii sori se-ncaier? Moare lumea? Cade Roma? Surpa cerul pe pamant? Nu. Din fundul Marii Negre, din inalte-adance hale, Dintre stance arcuite in gigantice portale Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit — Si Zamolx, cu uraganul cel batran, prin drum de nouri, Misca caii lui de fulger si-a lui car. Calari pe bouri, A lui oaste luminoasa il urma din rasarit. Ca o negur-argintie barba lui flutura-n soare, Pletele-n furtuna-mflate albe ard ca o ninsoare, Colturoasa lui coroana e ca fulger impietrit, Impletit cu stele-albastre. Rasturnat in car cu rune, Cu-a lui man-arata drumul la ostirile-i batrane Si de dor de batalie crunt e ochiul stralucit. Astfel arcul nalt din ceruri el il urca cu grandoare. Muntii lungi isi clatin codrii cei antici, si-n rasunare Pravalesc de stanci caciule, salutand intunecat; Iar hlamida lui cea alba zvarle falduri de zapada, Cand el bratul isi ridica strigand stancilor sa cada, Miscand codrii de rasuna in imperiul lor urcat. Si-n zenit opri ostirea-i peste armia romana. — Decebal! el striga-n nouri — ii detun, ii iau in goana Si Danubiul o sa beie a lor sacre legiuni. Decebal s-arata palid in fereasta nalta-ngusta Si coroana si-o ridica catr-imaginea augusta Si se uita cu durere la divinii sai strabuni. Iar pe plaiuri verzi de munte ostile-urbei risipite Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite — Rupt e sirul lor pe-alocuri de al soarelui foc ros. Pe un trunchi inalt de stanca chiar cezarul sta-n uimire: — Ridicati semnele urbei inspre-a cerului ostire Si strigati: Cu noi e Roma! — Codri-adanci si-ntunecosi Clocotesc de lungul freamat si de-a armelor sunare. Armia: “Cu noi e Roma!” Acvilele-i ard in soare. ’Van din Sarmisegetuza vin sageti in rosii ploi, Scuturi se indrept spre dansa, oprind grindina de-arama, Zeii urla — stanci se clatin, norii-n fasii se distrama Si de fulgeri lungi siroaie curg in muntii rupti si goi. Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasa, Zeus de nori-adunatorul urca bolta maiestoasa, Mart incoarda arcul falnic spre Zamolxe atintit; Ca sa scape neamul nobil rasarit din a lui coaste, Insusi el a urbei semne le ridica inspre oaste, Si de-antica lui turbare tremur norii de granit. Lumea pare rasculata din haotic-adancime. Nori se suie-n stalpi si-n globuri. Din eterna-ntunecime Ca sa lupte-acuma Joe pe titani i-a liberat; Si tunand ei urca cerul, surpand scarile de nouri, De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind in bouri, De se naruie vazduhul de-al sagetilor varsat. Negurile-n stalpi se-ncheaga, suind varful lor in soare — Par un codru sur si vecinic. Lunci albastre lucitoare Se deschid ca loc de lupta in paduri de nori s-argint; Printre stalpii suri s-arata coifuri mandru asezate Pe pletoase frunti divine — pavezi de-aur ridicate, Lanci ce fulgera in soare, arcuri ce se-ntind in vant. Joe-ncrunta-a lui sprinceana si ca un copil tresare Vechiul glob — muntii se clatin, ceruri tremur, marea moare. E semnalul cel de lupta intre-armiile de zei; Si Zamolx franele lasa cailor lui de jeratic, Coama lor se imfla-n limbe de-aur — tremur nebunatec, Bouri daci rastindu-si fruntea surpa norii toti cu ei. Lupta-i cruda, lunga, aspra. Lumin’ pavezele dave, Sori si lune repezite printr-a norilor dumbrave Ard albastrele armure ale zeilor romani; Pasii lor amestec’ cerul — caii tropota, iar bouri Ca de tunete un secol umplu halele de nouri Si se frang crasnind in scuturi spadele-albe-a lui Vulcan. In zadar, caci neinvinse siruri lungi de batalie Isi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului campie: Neinvinsi s-unii si altii — s-unii s-alti’ nemuritori. In zadar Marte s-arunca spre a sparge siruri dace Si in van fulgera Joe supra coifelor audace, Neclintiti stau s-unii s-altii in mareata lupta lor. Pe un arc de cer albastru in senina departare, Rezimati pe lanci si scuturi, zeii nordici stau in soare, O eterna aurora racoreste lumea lor; Iar in fruntea-acelei bolte, pe un tron cu spata mare, Odin adancit in ganduri vede-a luptei lungi grandoare Si coroana-i de-aur luce pe-a lui frunte arzator. Pletele-albe cad c-argintul pe-umere-n fir imbracate. Lin isi netezeste barba si priviri intunecate Ochii lui cei mari albastri spre luptasi au indreptat; Freea alba ca zapada, zvelta, in albastra haina, Capul ei muiat in aurul pletelor, c-o dulce taina, Razima de-umerii aspri l-al Valhalei imparat. Cantaret e uraganul pentru lupta care arde, Bolta lirei lui e cerul, stalpi de nori sunt a lui coarde. Vanturand stelele rosii prin argintul neguros, Ele luneca frumoase prin umflarea santa-a strunii, Ganduri d-aur presarate in cantarile furtunii, Codri-antici de vant se-ndoaie si raspund intunecos. Joe vulturilor lasa franele. Cu-a lor aripe Lungi si negre ei intunec soarele. Iara in rape Goale si adanci de nouri e Zamolxe-n a lui car — El vazu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale Vezi un varf de munte negru scris cu raze triumfale, Pe cand el cu intuneric peste vai sta temerar. Ochii-olimpicului negri atintesc carul. Cu frica, Spre-a opri acea privire, dacul manta si-o ridica. Caii speriati necheaza, tremurand ei se inalta; C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste Si a zeilor Daciei crunta si mareata oaste Orbita aude glasul parintelui lor ranit Si-o intorc la fuga; caii, carul rupt in nori rastoarna, Din titanicele arcuri ploaie de sageti se toarna, Nimerind in spate goale pe fugarii cei divini; Si raniti, urland ei bolta o coboara, s-o colora Cu-a lor sange care-n rauri ude, rosii, de-aurora, Umple-a norilor sparture cu mari lacuri de rubin. Norii fug si se desfasur — bolta limpede se-ndoaie. In zenit stau zeii Romei in auritele lor straie, Lancile si-ncruciseaza privind armia din vai; A lor chipuri luminoase stralucesc frumoase-n soare, Ei si-ntorc caii cei falnici si-auritele lor care Spre apus — iar rosul soare ii urmeaza-ncet pe ei. Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale, Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale. Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos; Dara ea, infiorata de adanca ei durere, In imagini de talazuri cant-a Daciei cadere Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie duios. Se constela seara. Ziua a fugit in lumea marii Si pe culmile de munte focuri au aprins strajerii; Ca si pete mari de aur ’n-umbra vailor adanci, Ele par suspinse-n nouri. Langa foc strajerii-arunca Pe peretii suri de piatra umbra lor fantastic-lunga. Armia doarme pe pajisti ridicate si sub stanci. Sub o stanca langa focul ce peretii ii afuma, Cezaru-i culcat pe paie, singur, cu-a lui grije numa’; Sub el, vaile adance pline de neguri si somn. El privea la focuri rosii si la stanci de umbra pline; Ca un clopot clar albastru si stropit cu mii lumine Cerul lumea o cuprinde cu sinistru-i mandru domn. Amortit el misca limba lui de tunet printre nouri, Trezea, scaparand printr-insii, ale vailor ecouri, Iar in carduri cuvioase stelele se misca-ncet, Intra-n domele de neguri argintii, multicoloane; De-a lor ruga-i plina noaptea. A lor dulci si moi icoane Umplu vaile de lacrimi, de-un sclipit imprastiet. Ale focurilor raze cearca neguri sa strabata Si de dunge de lumina umbra vaii e taiata, Cari trec prin intuneric rauri si izvoare-albind; Luminand in ochi de codri, scaparand pe repezi unde, Vantul c-o suflare plansa codrii negri ii patrunde Si vrajeste lin din frunze, si vorbeste aiurind. Pe un varf de munte negru rari in luna stau stejarii, Iar Traian pare ca vede rasarind prin ei cezarii, Salutand a Romei semne cu-a lor mort, adanc suras; Si incet ei trec prin aer, privind lung cetatea daca, Binecuvantand ostirea spre apus ei iarasi pleaca, A lor siruri luminoase umplu aerul de vis. Inradacinata-n munte cu trunchi lungi de neagra stanca, Repezita nalt in aer din prapastia adanca, Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colti; Si prin arcurile-nguste, faclii rosii de rasina Negrul noptii il pateaza cu bolnava lor lumina. Ranind asprul intuneric din a halelor lungi bolti. Si prin arcuri indoite la lumini de rosii tortii, Adunati vazu cezarul la cumplita mas-a mortii: Ducii daci. Faclii de smoala sunt infipte-n stalpi si-n muri, Luminand halele negre, armuri albe si curate, Atarnate de columne, lanci si arcuri razimate De pareti — pavezi albastre stralucind pe stalpii suri. Ducii-s nalti ca brazi de munte, tari ca si sapati din stanca. Crunt e ochiul lor cel mare, trista-i raza lor adanca, Pe-a lor umeri spanzur rosii piei de tigru si de leu, Tari la brat si drepti la suflet si pieptosi, cu spete late, Coifuri ca granit’ de negre au pe frunte asezate Si-a lor plete lungi si negre pe-umeri cad de semizeu. Cupele — teste de dusman — albe, netede, uscate, In argint, cu toarte de-aur prea maestru cizelate — Si cu ele-n mana-nconjur lunga masa de granit; Vor mai bine-o moarte cruda decat o viata sclava Toarna-n testele marete vin si peste el otrava, Si-n tacerea sant-a noptii ei ciocnesc, vorbesc si rad. Rad si rasul insenina adancita lor paloare. Se sting una cate una faclele mirositoare, Se sting una cate una vietile ducilor daci; De pe scaune cad pe piatra rece, sura, ce podeste Sala. — Toti, toti pan’ la unul. Unul inca tot traieste, Arde santa lui coroana, fulger’ ochii lui audaci. Luna-n ocean albastru scalda corpul ei de aur, Luminand culmile sure si adancul colcantaur, Dintru care-iesit se vara-n nouri anticul castel; Decebal (palid ca murul varuit in nopti cu luna) Se arata in fereasta si-si intinde alba mana Moarta din flamida neagra ce-l acopere pe el. El vorbeste. Si profetic glasu-i secolii patrunde: Sufletu-i naintea mortii lumineaz-a vremii unde; Gandul lui — o prorocie, vorba lui — margaritar; Si l-aude valea-adanca si l-aud stelele multe. De pe stanca lui cezarul sta-n uimire sa-l asculte, Vorbele-una cate una luneca-n ureche-i clar: — Vai voua, romani puternici! Umbra, pulbere si spuza Din marirea-va s-alege! Limba va muri pe buza, Vremi veni-vor cand nepotii n-or pricepe pe parinti — Cat de nalta vi-i marirea tot asa de-adanc’ caderea. Pic cu pic secand paharul cu a degradarii fiere, Imbata-se-vor nebunii — despera-vor cei cuminti. Pe-a istoriei mari panze, umbre-a sclavelor popoare Prizarite, tremurande trec — o lunga acuzare — Tarand sufletul lor vested pe-al coruptiei noroi. Voi nu i-ati lasat in voia sortii lor. Cu putrezirea Sufletului vostru propriu ati umplut juna lor fire, Soarta lor va e pe suflet — ce-ati facut cu ele? Voi! Nu vedeti ca in furtune va blestema oceane? Prin a craterelor gure razbunare strig vulcane, Lava de evi gramadita o reped adanc in cer, Prin a evului nori negri — de jeratic crunta ruga Catre zei — ca neamul vostru cel cazut, ei sa-l distruga — Moartea voastra: firea-ntreaga si popoarele o cer. Va veni. Starniti din pace de-a prorocilor cantare, Din paduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare Si gandiri de predomnire vor purta pe fruntea lor; Constelatii sangeroase ale boltelor albastre Zugravi-vor a lor cale spre imperiile voastre, Fluvii cu de pavezi valuri inspre Roma curgatori. De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsa, De prin bolti de codru verde, de prin stancile suspinse, Pe a pavezelor sanii cobori-vor in sivoi; Cu cenusa pocaintei si-a umplea pamantul fruntea, Cu cenusa Romei voastre — moarte legioane — punte Peste rauri. Si nimica nu se v-alege din voi. Veti ajunge ca-n tampire, in sclavie, degradare. Pas cu pas cade-n rusine neamul vostru sant si mare: Ca-n iloti se va preface gintea de-ntelepti si crai, Cand barbarii vor aduce delta santelor lor vise, Imbrancind in intunerec toate cele de voi zise. Vai voua, romani puternici, vai voua, de trei ori vai! Astfel zise. In blestemu-i mana-i alba si uscata El o scoate pe fereasta si coroana-ntunecata De pe frunte o arunca in abisul vaii-adanci; Palid, adancit ca moartea, ca o umbra sta in luna, Parul lui de vant se umfla, iara vorbele-i rasuna Si blestemu-i se repeta repezit din stanci in stanci! Si uimit stetea cezarul Cugeti tu, pamant? — el zise — Avem noi in maini a lumei soarte sau cortegi de vise? Hotarati de-a ta gandire urmam azi ziua de ieri? Si in ordinele-eterne misc-asupra-i universul Oceanele-i de stele. Ce ironic le e mersul! Cezare! cat pai de mare — si ce mic in adevar! Samburele crud al mortii e-n viata Si-n marire Afli germenii caderei. Astfel toate sunt in fire, Astfel au cazut romanii, mari in bine, mari in rau. Da-i cumplit sa vezi un popol osandit sa fie mare Chiar in rau, ca mereu creste rusinoasa-i degradare Si nici moartea nu-i trimite ne’nduratul Dumnezeu. Caci a mortii brat puternic, cand sta viata s-o desparta, Nu se-ndura sa ridice sangeroasa-i lunga barda, Cum calaul greu se-ndeamna la un cap d-imperator; Zeii pregeta sa-si deie-a lor sentinta Si-n uimire Cugeta — de au fost popol destinat spre nemurire, Au fost ei — si daca mor ei — suntem noi nemuritori? Stranepotii? Rupti din trunchiul ce ne da viata fertila, Pe noi singuri ne uitaram printre secoli far’ de mila. Ei purtau coroane de-aur, noi ducem juguri de lemn Exilati in stanci batrane au umplut ei cu noi lumea, Am uitat marirea veche, cu rusine chiar de nume, Multe semne de pieire si de viata nici un semn. Au fost vremi cand pe pamantul lor n-aveau loc sa-nmormante Mortii lor P-inimi regale si pe membrele lor sfinte Spanzura zdrente umilice de sclavi, de cersitori — Caci simtira-n ei scanteia care secolii aprinde. Intronati au fost in tronuri arse-n foc Si pe-a lor frunte Pusu-s-au de fier coroane arse-n foc sfasiitor. Si desi-n inima noastra sunt seminte de marire, Noi nu vrem a le cunoaste; caci straina-ne gandire Au zdrobit a vietii veche urias, puternic lant; Secoli lungi ce-au ramas vaduvi de a Romei spirit mare L-au creat In noi el este; noi il stingem. Daca moare, Noi murim ramul din urma din trupina de giganti. Cand ii cugeti, cugetarea sufletu-ti divinizeaza. In trecut mergem, cum zeii trec in cer pe cai de raze. Peste adancimi de secoli ne ridica curcubei; Un popor de zei le trecem, caci prin evi de vecinicie Auzim cetatea sfanta cu-nmiita-i armonie Si ne simtim mari, puternici, numai de-i gandim pe ei * Miazanoaptea-n visuri d-iarna isi petrece-a ei viata. Doarme-n valurile-i sfinte si-n ruinele-i de gheata, Insotita de-ani o mie cu batranul rege Nord, Ce, superb in haina-i alba, barba-n vanturi, fruntea ninsa, Rece sufla,-n nori arunca vocea-i turbure si plansa, Imbatat de mandre stele si cantat de-al marii-acord. Reci si tristi petreceau sotii; iarna-n zilele-i eterne Val de-argint peste pustiuri ca lintoliu il asterne. Vanturi reci is respirarea undelor ce-au amortit; Arfa lui prin nouri striga — inima-i e ger si gheata — Marea, ca sa delireze, vanturi sa mugeasca-nvata — Stelele s-oglinda-n neaua pe pustiul nesfarsit. Dar atuncea cand soseste blanda miezenoptii ora, Ceru-albastru ca saphirul mandre raze il colora Si din a Nordului frunte plin se nalta-astrul polar — Atunci marea nu rasare printre stanci de vant gonita, Vantul pe-aripi nu mai duce pulberea iernei-aurita, Toate trec cand raza-i alba cade-n marea de amar. Si cand steaua se inalta de pe fruntea lui de rege, Nordu-atunci cu visuri mandre noaptea lunga si-o petrece. De pe stanca-n care trona, el picioare de granit Le intinde-n fundul marii cel amar si fara fine. Paru-i alb flutura-n vanturi, stuf de raze lungi, senine, Umerii, dealuri de neaua se inalta-n infinit. Iara fruntea lui uscata sta prin viscole rebele, Surpand nourii cei aspri si amestecati cu stele — Jos e-nmormantat de mare, sus e-ncununat de cer; Atunci luciul marii turburi se aplana, se-nsenina Si din fundul ei salbatec auzi cantec, vezi lumina — Visul unei nopti de vara s-a amestecat in ger. Si in fundul marii aspre, de safir mandre palate Ridic boltile lor splendizi, s-a lor hale luminate, Stele de-aur ard in facle, pomi in floare se insir; Si prin aerul cel moale, cald si clar, prin dulci lumine Vezi plutind copile albe ca si florile vergine, Imbracate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir. Albe sunt ca neaua noaptea, fata inecata-n raze — Priiveste insusi cerul dintre nouri sa le vaza: Despletit flutura pe-umeri, moale, dulce, parul blond. Noaptea-n nori viseaza stele si se uita-n fund de mare, Luna lin roseste-n fata de amor si de mirare, Se aplana de uimire valu-albastru vagabond. Daca una-i fiica marii ca o lacrima de aur. Paru-i curge la calcaie ca un lung si scump tezaur: E a stelelor regina, e al noptii meteor. Ades alba dintre valuri de-a inot marea despica Si albastrul bland al marii albul sanilor ridica, Valurile-n cant saluta santul apelor odor. Acolo in fundul marii, in inalte-albastre hale, Sed la mese lungi de piatra zeii falnicei Valhale; Odin sta-n frunte — cu parul de ninsoare incarcat; Acolo decid ei moartea Romei si o scriu in rune, Presun de argint si zale pun pe caii ca furtune — Astfel se gatesc de duca pentru drumu-ndelungat. Si atunci furtuna mandra dezradacinat-a marea. Ea zvarlea frunti de talazuri catre stelele-arzatoare, Ridica sloiuri de gheata, le-arunca in sant de nori, Vrand sa sparga cu ei cerul. — Intr-un colt de cer e vara Si pe scarile de-ivoriu unii dintre zei coboara — Stralucea-n noaptea batrana fetele ca palizi sori. Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare, Deschidea portale-albastre mandra si batrana mare. Desfacu apele-n doua dumnezeilor calari Si la tarm cu stance rupte de a undelor bataie S-adun toti. Aurul din plete lucea-n luna cea balaie, Coifuri straluceau albastre ca lumina sfintei mari. Si pornesc. Odin s-arunca sulita prin nori de-arama, Care trece-un ac de aur intr-a cerului marama, Aratand pe neaua drumul l-al Italiei pamant. Ei se duc, se duc prin campii asternuti cu-alba ninsoare, Stralucea albastru-otelul de pe membrele barbare, Pletele le-umfla furtuna, barbile sclipeau in vant. Ei apar pe-un damb al Romei — ea dormea sfanta s-antica. Peste lumea-i adormita cate-o stea din ceruri pica, Secoli gramaditi intr-ansa dorm ca si cand n-ar fi fost. Cugetat-ati vre odata noaptea ce-i lumea intinsa? Visurile Omenirei, dorurile ei ne’nvinse Dorm daca ar dormi vecinic — cine-ar sti ca ele-au fost? Tara pare-a fi a lunei mandra, vesela gradina. Lumina un gand de aur, sus prin nori, luna cea plina, Roma-n stele straluceste pe-a ei damburi, langa rau; Ei privesc urbea eterna, ce pe dealuri lin straluce, Sulita pe loc s-opreste, se preface-n d-aur cruce. Odin moare — Tibrul este a Credintei lui sicriu. * Cum sub stanci, in intuneric, maruntaiele de-arama A pamantului, in lanturi tin legat si fara teama Sufletul muiat in flacari a vulcanului grozav, Astfel secoli de-ntuneric tin in lanturi d-umilire Spiritul, ce-adanc se zbate intr-a populilor fire, Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar iesi, le-ar face prav. Dar de secoli fierbe lumea din adancuri sa se scoale. Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori isi face cale Si ingroapa sub cenusa creatiunea unei tari, Astfel fiii tari si tineri unor secole batrane Lumea din incheieture vor s-o scoata, din tatane Sa o smulga, s-o arunce in zbucnirea noii eri. Tricolorul plin de sange e-mplantat in baricade, Clopotele url-alarma pe Bastilia ce cade Si poporul muge falnic, ca un ocean trezit; Sfarma tot si pe-a lui valuri, ce le urca cu mandrie, El inalta firi cumplite, care-l duc, o vijelie, Sa ingroape sub ruine, ce-n picioare a strivit. Si prin negrele icoane unor zile fara frauri, Unde viata e-o scanteie, unde sange curge-n rauri, Palid, adancit, sinistru, trece tigrul Robespierre: Si privirea-i sangeroasa s-alinteaza ca spre panda: Caci ce scrie e-o sentinta, ce gandeste e-o osanda — Intr-un cran sapat ca-n piatra fierb gandirile-i de fier. Dar el cade — si s-asaza ale marii nalte unde. A dreptatii aspra raza in popor adanc patrunde, Zilele de ingrozire s-a contras intr-un fantom; Dar puteri nelinistite, ce traiesc in adancime, Ar vrea tarmul sa-l evada, sa inece cu marime Lumea. Ele se concentra in suflarea unui om, Mare, ca-i purtat pe umeri de adanci si mandre vremuri: Caci gandiri, care iesise dintr-a lumii lung cutremur, El le poart-unite-n frunte si le scrie pe stindard; Cand in lumea subjugata pentru drepturi ridic-arma, Aratarea-i salutata de popoare regi se sfarma Si a gloriei mandre stele intr-a lumei noapte ard. Si de-aceea a lui flamuri le-nsotesc cu-nsufletire. El ii duce la invingeri, el ii duce la pieire. Cine moare — moare-n cuget c-a ramas traind in el; Tot ce-i nobil si puternic in ast secol de mandrie Il urmeaza Caci prin noaptea unei lumi in batalie Lin luceste-eterna pace, luminos si mandru tel. Catra telul care-n noapte le luceste ca un soare Ei se duc prin zeci de lupte, urmarindu-l cu ardoare, Zeci de mii cad, pe-a lor urme rasar alte zeci de mii, Steaua-i duce, ei urmeaza printre veri si printre ierne, Pana unde-eterna iarna munti de neaua-n campi asterne, Unde crivatul viseaza uriase vijelii. S-atunci Nordul se starneste din ruinele-i de gheata, Muntii plutitori si-i sfarma si pe-a campurilor fata El ridica visuri nalte volburi mari de frig se vad Si trecand peste ostire o ingroapa Si cu fala El ridica drept faclie aurora-i boreala Peste-ostirea-ntroienita in pustiul de omat. Nordul m-a invins — ideea m-a lasat. Si ca un soare Vezi ca |
|||
Pune poezia Memento Mori pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |