| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Primavara de Virgil Gheorghiu E primavara iarasi si pasarile cinta Ascunse printre frunza ciresilor albiti, Un cintec de-amintire, iubirea noastra sfinta Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Miron si frumoasa fara corp
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Mihai Eminescu
|
|||
|
|
|||
| Ce lumina-i si ce vorbe Jos sub grinzile colibii? Marta manuie cociorbe, Iar Maria toaca hribii, Iar ciobanu-si pune gluga, Mai indruga cate-ndruga, Iese-n noaptea cu scantei S-o tuli urat de fuga, Parca-i dracul in caleai. Iar la coltul marei vetre Stau pe laiti, langa spuze, Un mosneag si trei cumetre, Povestesc miscand din buze. Tinerica puica nasa Prejmuieste tot pe moasa, Pe cand spala la un blid, Iar batrana gata fasa Si cumetrele se rad. Mai ciobane ortomane, Unde-mi mergi asa pe frig? Da la rasnita la Dane Si la bors la Pipirig; Ce era sa spun? Iac-asta, Mi-a facut baiet nevasta. Nu va fie cu banat. Sa-mi veniti si dumneavoastra Ca s-asa-mi sunteti din sat. L-a spalatu-l, pieptanatu-l, La botez l-a dus pe micul, La icoane l-a-nchinatu-l, Un diac citi tipicul; Cand pe el veni botezul ii trecu auzul, vazul, Nici ca-i pasa lui saracul, Ca nanasa spune crezul Si se leapada de dracul. Ca el striga si se stramba Parc-ar fi pe o frigare. Duhul sfant in chip de limba I-a iesit pe gur-afara. Unii afla cum ca nasu E cam stramb, ca si la tat-so, Si ca-si samana cu soiul. Dar pe cand cu toti au ras-o Se-mprastie taraboiul. Nins luceste campul, teiul, Si trosneste cararusa, Cand se-ntorc si vad bordeiul Si deschide Musa usa. Cand isi pun copilu-n leagan, C-un picior incet il leagan La lumina din surcica Si o vorba de-alta leaga-n Planuri mari pe gaza mica. Dar deodata din parete Ies ursite ca pe-o poarta, Flori albastre au in plete, Cate-o stea in frunte poarta. Si de-o tainica lumina Toata casa este plina Ce din ochii lor porni. Peste leaganu-i se-nclina Si-ncepura a-l meni: Ca si leii sa fii tare Si frumos ca primavara, Sa fii gingas ca o floare, Luminos ca luna sara; Si iubit sa fii de lume, S-ai averi si mare nume, Sa te faci chiar imparat Si sa-ti mearga astfel cum e La ficiori din basme dat. Zise-atunci duioasa mama: Multamesc de cate-ascult, Dara multi i-or fi de sama S-or avea atat de mult. Lui sa-i dati ce din multime N-a putut sa aiba nime, Si nespus si fara rost S-atunci zane din naltime Va sarut piciorul vost. Zise-atunci, din ele una: De-a doresti cu dinadinsul, Fie-i dat cu totdeuna El sa simt-adanc intr-insul Dorul dupa ce-i mai mare N-asta lume trecatoare, Dupa ce-i desavarsit Si sa-si vada la picioare Acest dar nepretuit. Ele pier. Iara baietul A crescut cum l-a menitu-l, Se facu frumos cu-ncetul, Cine-l vede l-a-ndragitu-l. Si desi ca leul tare, Era gingas ca o floare Si istet era cu duhul, Cum a toate-s stiutoare Doara luna si vazduhul. intr-o zi vazu pe-o rabla Un tobas ce lumea cheama, Cu musteata ca o greabla Si c-o trambita de-alama: imparatul preanaltatul M-a trimis s-adun tot satul, Sa dau stire tuturor Ca el cauta in latul Lumii-acestei pe-un ficior, Ce din toti va fi mai tare, Mai frumos si mai cuminte. Deci va strangeti mic si mare Si sa tineti bine minte Caci se poate, cine stie, Ca la voi prin sat sa fie Voinicel a-i fi pe plac, Sa-i dea fata de sotie. Cat v-am spus-o, iaca tac. Abia el sfarsi s-auda, De la sat ia ziua buna, Nu-i pasa de drum si truda, Caci mereu parea ca-i suna Vestea mandra in ureche, Ca si o poveste veche. S-a pornit in toiul lui, Nazdravan intr-o ureche Ca feciorul nimarui. Si la curtea-mparateasca A ajuns intr-un tarziu S-apasa pe frunte casca, Sterge paru-i auriu, Intra-n curte. Sumedenii De voinici, boieri, rudenii Se-nchinau fetei balane, Precum oamenii la denii Bat metanii la icoane. Ea se uita tot in laturi, Se inchina si suspina Cand cu zambet, cand cu sfaturi, Cand cu-a ochilor lumina; Cum prin siruri ea colinda Se uita intr-o oglinda Cu un aer curios, Ce-i menita ca sa prinda Chipul celui mai frumos. Din oglinda ea nu vede Decat vecinie chipul ei, Dar deodata, mai nu crede, Ce vazura ochii sai? in oglinda fermecata, Dintr-o negura s-arata, Ca-ntr-un vis frumos in somn, O figura minunata intr-o mantie de domn. Ea mai face-o dat-ocolul Adunarii-i pare cum ca intr-un colt ea vede solul Frumusetei, ce-si arunca Ochii tristi, numai vapaie. Nu stiu cum o sa va paie, Zise ea, zambind voios, Rosa-n fata ei balaie, Dar acela-i mai frumos. Cand cu degetul l-arata, Toti la el si-ndreapta, ochii, Si multi pinteni zuraira Si fosnira multe rochii Si din bolta de fereastra, in armura lui albastra, El apare lin din unghi Si la fata cea maiastra El isi pleaca un genunchi. Nici nu ai de ce sa starui, Zise ea cu ochi-n vis, Bucuros mana ti-o darui, Caci in suflet te-am inchis, Si-a ei mana preafrumoasa, Fina, dulce, ea si-o lasa Pe-a lui crestet adorat, El la gura-i o apasa S-o saruta infocat. Iata, vine si-mparatu-i, Ce zambea cu mutra hatra, El la mers cam leganatu-i Si pe capu-i poarta mitra, Poart-un schiptru s-alt nimica, Ca si craiul cel de pica, S-aurit vesmantul sau; Cine-l vede sta sa-i zica Ca-i vladica din Harlau. Am avut un om al casei, Zise dansul, un ciocoi, A murit, si anul azi-i S-a facut din el moroi. De-unde-mi aprindea ciubucul, Se apuca, bata-l cucul, Ca sa-mi strice-mparatia Si nu pot ca sa-l apucu-l, Ori sa-i stric farmacaria. Fierul, aurul, tombacul, Arda-l focul sa mi-l arda, L-a strans tot si, stie dracul, A facut din ele-o barda; Iar din codri, huci, poiene Si din alte buruiene A facut num-un copac. Cin se simte mai cu vene Sa li vie-astor de hac? Si cu toti se duc de-a valma, Vad, se mira, nici se-ncearca, Dar Miron ia barda-n palma Si copaciul mi-l incarca, Pan- ce vede ca se-nclina, Scartaind din radacina S-a cioplit din el tarus, Pe-a moroiului tarana El l-a-nfipt adanc acusi. De-atunci farmecu-nceteaza. Codri cresc si fierul iar e. imparatul cuvanteaza: Ast voinic e cel mai tare. Un batran raspunse: Bine, Spune-mi, tinere, pe cine Fata are-acum in minte? Ea gandeste-acum la mine. Ha! acesta-i mai cuminte! Si sa cante strana prinde: Este tare, este tare, Si cuminte, si cuminte, S-aratos la aratare. Scarpinandu-se la ceafa, imparatul c-o garafa A venit si c-un sangeap Si, implandu-l, zice: Ia fa De mi-l toarna peste cap! Si acu sa-mi faci hatarul Sa-mi iei fata-n insotire; Stiu ca ai sa fii catarul Peste nazuri, fasolire, Ba sa poate sa te-adoarne Cu frumos protap de coarne Si sa-ti puie si urechi. Cine poate s-o intoarne Cand asa-i menit din vechi? Ca, sa vezi, si-mparateasa De atata-ti spun acuma, Taci, da ochi-ti ai de paza, Ca ce-i fata, ce-i si muma! E si-un alt metod, ti-l sfatui, Sa taci molcom, sa ingadui, Fa-te ca nici stii n-ai treaba, Tu sa-i faci frumos tabietu-i Si-ncolo sa-ti vezi de treaba. Deci Miron o ia de mana S-o arata pe la oaspeti, Cu-a ei ochi numai lumina, Cu obrajii fragii proaspeti. S-au pornit frumoasa nunta De sarea pana si ciunta, Si ologi-si faceau graba, Si mosneag juca marunta, Curtenind pe langa baba. Dar desi ferice inca, Totusi el in pieptul lui 0 dorinta are-adanca, Nestiuta decat lui, Dorul dupa ce-i mai mare N-asta lume trecatoare, Dupa ce-i desavarsit, Si tot sufletul il doare Dupa cum a fost menit. Si pe toti el ii intreaba Daca stiu cumva in lume Asta tainica podoaba, Ast odor fara de nume. Dar pe cine-ntreaba tace, Cui prin minte-i poate trece? Numai cantaretul orb Spune-n treacat cum ca asta E frumoasa fara corp. El i-a spus ca-n vremi denante Auzi duioasa veste, Ca-n castel de diamante Cea mai mandra fata este; Ochi de-albastru intuneric, Ce lucesc adanc, himeric, Ca d-iubire doua basme; Dara corpul ei eteric, Nesimtit, ca de fantasme. ,,De vei merge in ajunul Mult senin din Anul nou, Pe cand cerul se deschide La a lumilor ecou, Atunci ea vine asemeni Printre stancele de cremeni, Langa lacul de smarald, Ca sa-si scalde sanii gemeni Unde zanele se scald!" El pleca atunci in lume Si nevasta-n lacrimi lasa, Cu un dor fara de nume Uita tara, rude, casa. Cum trecu numai Craciunul, El pe cal a pus presunul Si s-a dus la lacu-n vraja, Unde asteptand ajunul De-Anul nou el sta de straja. Si din trestia plecata El privea la apa fina, Cu oglinda-i nemiscata Stralucind sub luna plina. Desi stii ca apa-i moale, Totusi, placa-i de cristale Parc-ar fi incremenit. Nencretite, plane, pale, Viorii au adormit. Radacinile in paturi Sub pamant s-a-ntretesut Si pornesc in mii de laturi Flori frumoase la vazut. Colo-n snopi, colo cate-una, Colo-n fire se-mpreuna, indoite intr-un trunchi; Ici o pajiste intr-una, Iar dincolo un manunchi. Rosi si vineti, albi-s snopii Cei de flori stralucitoare, Picurati, isi scutur stropii, Ce lucesc margaritare. Pe cararea-abia imbiata Pintre iarba infoiata, Trece-un mandru chip de zana, Cu-aratare fermecata Si privire banda, lina. Si pe ea o haina fina, Tesatura stravezie, Ca o bruma diamantina, Ce in creturi se-mprastie. Se lipeste sclipitoare De duioasa-i aratare, Ce-n miscarile-i o trada, Se strevad a ei picioare, Sani si umeri de zapada. Inocenta-i e zambirea-i, ingereasca, trista, lina, Diamante in privirea-i S-au topit a lor lumina. Peste-a apei dalba placa Ea acum zambind se pleaca, S-uita-n fundu-i luminos Si in luna isi dizbraca Corpul ei asa frumos. Luna parca se roseste De amor si de mirare, Numai lacul o priveste, Ramaind in nemiscare. Este alba ca zapada, Iara paru-i sta sa cada La calcaiu-i rotunzit, Cine oare-ar fi s-o vada, Sa nu moara de-ndragit? Dar desi pe noaptea toata Peste lanuri luna tace, Aratarea-i luminata Nici o umbra ea nu face, Cu-ntuneric nu incarca; intinzand piciorul, parca Lacul cel de farmec prins Cu-a lui varf intai il cearca, Pan- se lasa dinadins Si incet paseste-n apa. Ochiul ei s-aprinde, cere, Iara buzele-i se crapa De o stranie placere; Totusi, valul nu se taie Cercuind apa balaie Ci-o incunjura frumoasa S-o imbraca cu vapaie in lucire scanteioasa. Si desi in lac inoata, El nu misca, nici se-ncreata, Ca o floare-i aninata De oglinda cea mareata. El din trestii o priveste, Nici se misca,-ncremeneste L-aratarea ei cea cruda. Si cand lacul paraseste Pe-al ei corp ea tot nu-i uda. Ea s-a dus. Dar el ramas-a in adanc ranit de dansa, Uita lumea, uita casa, imbla drumurile-ntinsa. Ea ii pare ca-i mai mare N-asta lume trecatoare, Ca-i ceva desavarsit Si sa vada la picioare Acest dar nepretuit. Toamna vine si prin lunce Frunza cade randuri, randuri, Adancit imbla atunce El in grija si pe ganduri; El purta in gandu-i nurii, Ochii mari, zambirea gurei, Si imbland prin codrii mari, El vazu Mama-padurei Ratacind pintre stejari. El durerea lui s-o spune Si ca trebuie sa moara De n-a prinde-acea minune, Acea tainica fecioara. Ea, ii zise-atunci batrana, Locuieste ca o zana in palat de diamante, Mai frumoasa, mai senina Dintre toate celelante. Tu palatu-i vei ajunge De vei merge, fara insa Sa gandesti la alta-n lume Cat la dansa,-n veci la dansa; De-o ajungi fara de veste, Ea atunce astfel este Ca si cand ar fi a ta; Caci ea face tot ce peste Dansa ca sa treaca-ai vrea. El a mers, a mers intr-una, Far- de drum, de-orice sa-i pese, Cand pe varfuri trece luna El vazu prin lunci alese Un palat lucind departe, Ce luceste parc-ar arde. El intra pe scari de-oglinda Si prin salele desarte Pe covoarale din tinda. Si-n lumina blandei lune El vazu frumoasa fata, Dulce, mandra, o minune, De fereasta rezimata. El la ea genunchi-si pleaca: Ca amorul meu sa-ti placa, Parasii parinti si tara. Ea tacea privirea-i saca, Fata rece, ca de ceara. "Ah, gandi el, cum nu-i buna, Cum nu zici: Bine-ai venit!" Atunci ea zambi in luna Si sopti: Bine-ai venit! Si-n palat atunci s-aprinse Mii lumini sclipind ca ninse; Ea-l lua de brat si-l duse Pintre salele intinse Si la mandre mese puse. Ei cinara-n mandre muzici, Cu de aur vase, linguri, Beat de-amor el spuse: Nu zici, Scumpo, sa ne lase singuri? Si lumini se sting de sine, A cantarilor suspine Disparura randuri-randuri, Ei raman cu dulce bine Si insira mandre ganduri Ah, iubito, zise dansul, Cum nu simti focul ce-l simt? Si pe ea o-apuca plansul, Parca pieptu-i este strimt De-a ei patima-nfocata. Ea plangea, radea deodata, Cu-a ei buze dulci si coapte N-Intuneric parca-l cata, imbatat de-amor si noapte. Ah, ii zice el cu dorul, Lasa-ti haina ta regala, Gol in ochi-ti vad amorul, Ah, arata-mi-te goala. Atunci ea rosind se pleaca Si sta pieptii sa-si disfaca Si din sponci desprinde haina Si in luna se dezbraca, Dezvelind taina cu taina. Ce frumoasa-i Umed-alba, Neted-dulce zugravit, De pe sani rotunzi o salba Ea in urma a zvarlit, Si se plimba pe covoare Moi cu micele-i picioare, Paru-i curge la calcaie, Iara luna zambitoare, Poleind-o, o mangaie. La picioare-i el s-arunca, Langa el sa vie-o roaga, Ea s-aseaza dulce, prunca, Langa el in mandra saga, Si el bratele si-ntinde, Rumeneste si s-aprinde, Pe cand ochii lui o sorb, Dar nimic in brat nu prinde Caci frumoasa-i fara corp. "Ah, gandi el cu turbare, Tremurand invapaiet, Dulce zana, cum nu are Corp frumos, precum o vad!" Asta n-o pot, ca ce pipai, Numarul vietii o pripa-i, Trecator, de unde-un sopot Si fiinta lor o clipa-i, Eu eterna sunt si n-o pot! El isi scurge toata viata intr-un chin, in nedormire, Vecinie o avea in fata Blanda, dulce, in zambire, Vecinie tinde a lui mana Dup-imaginea-i divina, Vrea s-o stranga, s-o omoare Dar desi de nuri e plina, Totusi umbra-i ca din soare. De dorinta lui aprinsa, Ce-a ramas neimplinita, El un an trai la dansa Cu viata-i mistuita; Dar pierind chiar din picioare, Pierzand mintea care-l doare, Dup-un an se-ntoarce iara L-a lui casa razatoare Si la dulcea-i nevestioara. Dara vai! cum ii parura De urate toate cele. Nimic ochiul nu-i mai fura, Nici simtirea lui in jele, Toate-i par urate, sure, intr-un chip, intr-o masura, inchircite si de rand, Si nimic nu-i de masura Celor ce avea in gand. Trist, retras, ranit de moarte, S-ar fi-ntors l-acea frumseta, Dar stia ce cruda soarte Are-eterna-i tinereta. Langezind in gand si-n fire, in muri tristi de manastire S-a inchis chipu-i pierit, S-adancit in amintire Si-n amor, el a murit. |
|||
Pune poezia Miron si frumoasa fara corp pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |