Napoleon

Cerul bolnav d-astrele lui ranit fu,
Semne numai mari ale vremei gloriei,
Leagan tu avut-ai stancile marii-n
Corsica grava.

Si in jurul vietii tale-ncepute
Negru-oceanul misca lumile de valuri,
Aratand duios puterile, geniul
Singuratatii.

Dai oceanul, ce singur de o mie de evi e,
El a fost proorocul cailor tale,
Numai cu dansul in viata saman avut-ai,
O, imperator !

Trist, adanc, ganditor, dar trist prin tine,
Fara pasare de a lumii lacrimi ori doruri,
Indiferenta stai, nemiscata si mare,
Frunte de marmot.

N-ai admirat nimica in scurta ta viata,
Nu piramidele vechi in jurul carora
Te-au vazut renviat din noaptea veciei
Jupiter Ammon.

Nu, de-a Nordului mari pustii de zapada,
Unde purtat de vant prin ruine de gheata
Tu auzisi strigarea nebuna de secoIi
Mandrului Odin!

Peste pamant ai miscat a popoarelor valuri,
Mandru, batrinul titan in incunjur de soare
Poarta razboaiele tale ca pete pe manta-i
Si-a ta cenusa.

Nu te-a mirat nimica Doara ca zeii
Singur tu te-ai mirat de tine, o Cezar,
Pana cand trezit din mirarea adanca
Te-ai vazut singur.

Si din nou privit-ai atunci in oglinda-ti,
In oceanul batran ce isi misca-a lui apa,
Furia lui indrazneata, puternica, mare indiferenta.
Ai murit tu ? Lumea si astazi n-o crede
Infasurat in mant-ai coborat piedestalul
S-amestecat in popor l-au miscat cu putere
Ochii-ti imobili.

Apoi satul de icoana-ti de tine singur,
Te-ai reurcat pe scari de marmura alba,
Ai resuit piedestal-ul si iarasi imobil
Stai printre secoli.