| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ĪNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gāndurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Odin si poetul
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Mihai Eminescu
|
|||
|
|
|||
|
Ei cer sa cant durerea mea adanca S-o lustruiesc in rime si-n cadente Dulci ca lumina lunei primavara Intr-o gradina din Italia. Sa fac cu poezia mea cea dulce Damele sa suspine, ce frumoase Pot fi pentru oricine. Pentru mine Nu. Si juni natangi cu tigarete-n gura, Frizati, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinti, Sa reciteze versuri de-ale mele Spre-a coperi cu-expresia adanca Unei simtiri adevarate — niste mofturi. Mai bine-as smulge sufletul din mine, As stoarce cu o mana cruda, rece Tot focul sant din el, ca in scanteie Sa se risipe, pan’ se va-njosi Sa animeze pe deserti si rai. O, si de-ati plange chiar, daca durerea Adevarata si neprefacuta V-ar topi ochii si a mea cantare V-ar arde sufletul din voi Atuncea E si mai rau — si-atunci si mai putin Va gandi cineva pe un moment L-acel nefericit ce le-a avut. Voi le cititi, ca sa puteti a plange — Caci prin izvor de lacrimi mor dureri — Voi stiti c-o mana — oricare-ar fi — v-atinge Fruntea cea plina de sudori, si dulce Va racori bolnava fierbinteala Si stavila la lacrime va pune C-o sarutare La mine, Ce singur stau cu fruntea-ntunecata, Ce nu pot plange pentru ca durerea Ochii-mi a stors si sufletul meu aspru L-a impietrit la mine Nimeni nu va gandi, nici a gandit. La ce? Au nu stiu ei cu totii Ca daca vor seca a mea durere Cu mangaieri — atuncea si izvorul De canturi va seca Nebuni! va iert O, mare, mare inghetata, cum nu sunt De tine-aproape sa ma-nec in tine! Tu mi-ai deschide-a tale porti albastre, Ai racori durerea-mi infocata Cu iarna ta eterna. Mi-ai deschide A tale-albastre hale si marete; Pe scari de valuri coborand in ele, As saluta cu aspra mea cantare Pe zeii vechi si mandri ai Valhalei. — Bine-ai venit, tanar cu ochi din ceriuri, Razand Odin si ridicandu-si cupa M-ar saluta. — Si haina ceea lunga Si alba cretii ar arunca de neaua Si parul lung mi s-ar umfla de vant. — Un scaun pentru bard — si-n scaunul nalt De piatra, cu sprijoanele lui nalte, Eu m-as simti ca-s urias. Si zeii mangaind lungele barbe, Naltand privirea-n boltile antice Spre a-si reaminti dulci suveniri, M-ar asculta spunandu-le de lumea Cea de pitici, ce viermuieste astazi Pe tarana ce-au locuit-o ei. — Lasa-i pustiei, cine-ar fi crezut C-atat de mizerabila a deveni Seminta cea din zei nascuta. Dar un batran ce sta-ntr-un colt de masa Ridica cupa lui cu mied: — Asculta, Nu mi-i sti spune ce mai face tara Ce Dacia se numea — regatul meu? Mai sta-nradacinata-n munti de piatra, Cu murii de granit, cu turnuri gote, Cetatea-mi veche Sarmisegetuza? — Nicicum, o, Decebal. O vad Pentru intaia data acum inaltata. Prin parul tau ca o coroana mandra, Lucrata-n pietre scumpe ca-n granit. — Dara urmasii acelor romani? — Ce sa vorbesc de ei? Toti oamenii Pigmei sunt azi pe vechiul glob dar ei Intre pigmeii toti sunt cei mai mici — Mai slabi, mai fara suflet, mal misei. Romani sau daci, daci sau romani, nimic N-aduce aminte de-a voastra marire. Orice popor, oricat de prapadit O piatra va gasi, sau o bucata De fier ori de arama, ca sa sape Cu ea urmele-adanci ce le-ati lasat — Voi oameni mari, ce stati acum cu zeii Si ospatati cu ei — in colbul negru Uitat s-usor al vechiului pamant. Dar ei De-ar merge-n sud si nord — nimica Sunt ca o laie de nomazi si de laieti Ce stau deocamdata numai pre pamantul Ce l-au cuprins, spre a fi alungati De alt popor mai tare, iubitor De cele ce-au trecut, ce-s radacina Si gloria celor ce sunt. — Ah! ce-am dorit in ora mortii mele, Roma sa guste pan-in fund paharul Mizeriei si-a decaderii, intr-atat Incat sa se despretuiasca ei pe sine — Asta s-a implinit Romanii vechi si mandri, Invingatorii lumii, au devenit Romunculi Dar cu ce s-ocupa ei? Or fi crescand catei, or fi-nvatand Sa strige ca cucosii. un popor Ce se despretuieste pe el insusi trebui S-ajunga la d-acestea. — Nu, vorbesc frantuzeste si fac politica. — E tot atata — De unde vii? — intreaba Odin bland. — Am rasarit din fundul Marii Negre, Ca un luceafar am trecut prin lume, In ceruri am privit si pe pamant Si-am coborat la tine, mandre zeu, Si la consortii tai cei plini de glorii. De cantec este sufletul meu plin. De vrei s-auzi al iernii glas vuind Si lunecand prin strunele-mi de fier, De vrei s-auzi cum viscoleste-n arfa-mi Un cant batran si rascolind din fundu-i Sunete-adanci si nemaiauzite, Ordona numai — sau de vrei ca fluviul De foc al gandurilor mele mari Sa curga-n volbura de aur pe picioare De stanci batrane, intr-o limba aspra Si veche — insa clara si inalta Ca boltile cerului tau, o, Odin, Spune-mi atunci, sa-nstrun ale ei coarde Ca sa-mi castig cununa mea de laur. Poate-ar fi vrut ei sa mi-o deie Dara De la pitici eu nu primesc nimica. — Sarman copil — zice batranul zeu — De ce rascolesti tu toata durerea Ce sufletul tau tanar a cuprins? Nu crede ca-n furtuna, in durere, In arderea unei paduri batrane, In arderea si-amestecul hidos Al gandurilor unui neferice E frumusetea. Nu — in seninul, In linistea adanca sufleteasca, Acolo vei gasi adevarata, Unica frumusete (Fruntea-i nalta, De neaua coperita, si coroana-i De stele-albastre stralucea in hala, Si vorba lui blanda era duioasa.) Din cupa mea de aur bea aurora S-intre seninul blandei diminete In pieptul tau. Si ti-oi deschide-atunci Portalele nalte de la hale Cu lungi coloane de zapada, cu-arcuri De neaua alba, ca argint din Ophir, Cu bolti mai nalte decat insusi cerul. Acolo printr-acele lungi coloane Suspenda lampe mari ca niste albe lune Ce umplu lumea raiurilor mele Cu o lumina dulce, alba, calda. Stalpii sclipesc, boltile-s stralucite, Cararile-s de pulbere mai alba Ca-argintul cel de viu. — Un aer Bland argintiu iti va umfla tot parul, Vei rasufla miroase dulci de crin, Talarul tau va lumina in noapte — Prin hale vei zari blandele-mi zane, Si-atunci sa canti. Vei sti ce e frumos. O vorba zice — murii cei albastri Ai marii, desfacuti in doua,-mi lasa Privirea intr-un labirint de neaua: Coloane nalte, bolti arcate splendid, Pe ele lune lin ardeau si-n umbra Cea clar-obscura-a stalpilor de neaua Vazut-am o copila dulce-inalta, Subtire ca-ntruparea unui crin. Frumosu-i par de aur desfacut Cadea pan’ la calcaie, haina-i alba Uda parea de moale — stralucita Cuprindea membrii el dulci si zvelti, Mainile-i mici, ca doi crini albi, incearca In van a impleti parul de aur, Gura-i o roza surazand deschisa, Ochii-i albastri luminau ca stele, Iar pe-a ei umeri albi abia se tine Haina cea lunga si bogata. — Vino, Odin ii zice, bland copil al marii. Un bard satul de-a lumii lungi mizerii S-au coborat in noaptea noastra clara — Sa cante roaga-l. Ca o umbra Stralucind argintiu in clara noapte S-apropie — O, nu te teme,-mi zice, Tu, ce nu temi furtuna si durerea, De ce sa tremuri la a mea privire? Lin tremura glasul ei bland in noapte. — O, zana, nu de frica, de placere Tremura-n mine sufletul meu bolnav. Sa cant? Dar oare la a ta privire Nu amuteste cantul de-admirare — Nu esti un cantec insasi — cel mai dulce, Cel mai frumos, ce a fugit vodata Din arfa unui bard? O, fecioara, Vin’ langa mine, sa ma uit in ochii-ti, Sa uit de lume, ah! sa pot uita Fierea cu care ei m-au adapat In lume. Cine-ar fi stiut Ca-n fundul marii tu traiesti, copila, Ca un margaritar, topit din visul Marii intregi, Si nu te temi ca aurul din plete-ti Se va topi in stele — si ca paru-ti Amestecat cu ele-ar straluci In noaptea-albastra a acestei lumi; Si nu te temi ca glasul tau Va-ndulci vecinicia cea amara A marii! — Magulitor, ea zice, S-o roza ea lasa pe a mea gura, Cu tanar miros — roza gurii sale. — Frumoasa esti, ca sa gasesc cuvinte Spre-a indulci ochii tai mari albastri, Sufletul tau cel bland, nevinovat, As sfarma soarele in tandari de-aur, L-as presara-n cararea ca de neaua: O inchinare l-a tale picioare Mici, dulci si albe. O, Odin, Pune-i un sceptru-n mana, sceptrul marii, Pe fruntea ei coroana pune, mare, De diamante, umede, topite In stralucirea lor cea infocata, Caci ea-i regina frumusetii — a lumii. Ea capu-si rezema de ai mei umeri Si glasul ei imi sopti in ureche: — Voi indulci tot chinul, tot amarul Cu care-n lume ei te-au adapat — Caci te iubesc, sarmanul meu copil. Si Odin isi deschise ochii albastri Si mari, razand cu ei — iar zeii Lin sosoteau intre ei batraneste Si surazand isi aduceau aminte De-a tineretii zile dulci a lor, ascunse In negura secolilor trecuti. |
|||
Pune poezia Odin si poetul pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |