| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ĪNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gāndurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Povestea magului calator in stele
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Mihai Eminescu
|
|||
|
|
|||
|
In vremi de mult trecute, cand stelele din ceruri Erau copile albe cu parul blond si des Si coborand pe raza tara lor de misteruri In marea cea albastra se cufundau ades; Cand basmele iubite erau inc-adevaruri, Cand gandul era paza de vis si de eres, Era pe lumea asta o mandra-mparatie Ce-avea popoare mandre, mandre cetati o mie. Domnea in ea atuncea un imparat prea mare, Batran, cu ani o suta pe fruntea lui de nea, Si mana lui zbarcita, uscata insa tare, A tarilor lungi frauri puternic le tinea. Si tarile-nflorite si-ntunecata mare La glasul lui puternic gigantic se misca. Dar nu se mira lumea de bratu-i ce supune, Ci de a lui adanca si dreapta-ntelepciune. In sala cu muri netezi de-o marmora de ceara, Pe jos covoare mandre, cu stalpi de aur blond, Cu arcuri ce-si ridica boltirea temerara, Cu stele, ca flori rosii pe-albastrul ei plafond, Cu arbori ce din iarna fac blanda primavara Si-ntind umbre cu miros pe-a salei intins rond, Acolo sta-mparatul — boierii lui de sfat — Pe tronu-i de-aur rosu sta mut si nemiscat. Ca aripe de lebezi mari, albe, unduioase, Pletele argintoase pe umerii-i cadea Si barba lui cea lunga pe piept ii cadea deasa, Dar ochii, stele negre, intunecati sclipea; Sprancenele-i batrane se-ntunecau stufoase, In mana sceptru de-aur, povara lui cea grea, Pe fruntea lui cea ninsa de aur diadem — Parea c-asteapta-a mortii intunecos problem. Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare Pareau ca-s zile stinse pierdute in trecut, Cu fetele lor palizi ca raza cea de soare, Carunti, cu barbe albe pe pieptul cel tacut; Pe frunti ce gramadise a anilor ninsoare, Pe umerii lor vremea cu pasi mari a trecut. Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor. Deodata imparatul din tronul lui se scoala Ca regele pustiei din stanca de granit; In curte oastea suna cantarea triumfala. Poporul o aude miscandu-se ’miit. Din muri, din stalpii netezi, stindardele de fala Desfasurate tremur la zgomotul ivit. Lui glasul ii tremura dar raspicat si bland Vorbe margaritare le-nsira tremurand. — Vremea pe ai mei umeri s-a gramadit batrana. Din oase si din vine a stors a vietii suc Si slaba si uscata e-mparateasca-mi mana. Brad invechit prin stance pe tronu-mi ma usuc, Curand va-ntinde moartea mantaua ei cea bruna Pe mine Si suflarea-mi aripile-i o duc. Cu rece-agheazma moartea fruntea mea o sfinteste Si inima-mi batrana bataile-si rareste. Si sufletu-mi pan’ n-a-ntins umflatele-i aripe Spre-a stelelor imperiu intins ca si un cort, Nainte pana corpu-mi sa cada in risipe, Nainte de-a se rupe a vietii mele tort, Rog cerul sa-nmulteasca hotarnicele clipe, S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port — Pe-a fiului meu umeri voi pune pan’ traiesc Imperiul gigantic, purpuru-mparatesc. Dar viata are multe alunecusuri rele, Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag Si fraurile lumii sa i se para grele, Din maini el sa le scape la al domniei prag; Caci zilele-unui rege primejdii au in ele — El poate sa aleaga-a placerilor sirag Si-atunci devine umbra — pe mana de misei Cad fraiele si dansii duc lumea cum vor ei. Nainte de a pune pe brunele lui plete Coroana mea de aur — eu voi ca sa-l incerc. Nu voi ca sa se lase placerilor sirete Ce strang in lant de roze a cugetarii cerc; Nu voi ca lumea asta cu visuri sa-l imbete, Caci cei mai multi din oameni dupa nimic alerg — Sa vada-n cartea lumii un inteles deschis, Caci altfel viata-i umbra si zilele sunt vis. De-aceea inainte de-a mortii-mi santa ora V-am adunat, pe-al vietii-mi mintos areopag, De-acolo de-unde rauri spumoase se coboara In umbra-ntunecoasa a codrilor de fag, Pe muntele gigantic ce fruntea si-o strecoara Prin nori pana la soare — traieste-un batran mag. Cand inca eram tanar, el tot batran era: Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura. In fruntea lui e stransa un ev de-ntelepciune, Viata lumii toate in minte-i a-ncaput. Trecutul viitorul el poate-a ti le spune; Batranu-i ca si vremea cea fara de-nceput Si soarele din ceruri la glasu-i se supune, Al astrilor mers vecinic urmeaza ochiu-i mut. De-aceea voi ca dansul pe fiul meu sa-nvete Care carari a vietii-s desarte, care marete. Dar el din a lui munte in veci nu se coboara, Caci nu vrea ca sa piarda din ochi a lumii cai, Ca nu cumva masura, cu care el masoara, In lipsa-i sa se schimbe si el, intors din vai, Silit ca sa inceapa din inceputu-i iara, Sa nu poata s-opreasca gandirea celor rai. Si cine-enigma vietii voieste s-o descuie, Acela acel munte pe jos trebui’ sa-l suie. Cu buclele lui negre, ce mandre stralucite! Cu fata lui cea trasa, ce dureros de pal! Cu ochii mari ce-si primbla privirile-i unite, C-o frunte-n bucle-si pierde puternicu-i oval — Astfel feciorul tanar pe cugetu-i atintit ei. Sta rezemat de pragul auritului portal: A tatalui sau vorba aude si se-nchina — Un semn ca se supune masurii ce-o destina. S-apropie cu pasuri modeste, line, rare Si ùmil ingenunche pe treapta de la tron: — Pe maine, pe cand noaptea v-aprinde blandu-i soare Cand clopotul va plange cu-al serii dulce ton, Atunci eu ma voi duce, pe calul pag calare, M-oi duce pan’ la poala a muntelui Pion S-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am sa sui, Ca gandurilor mele aripe sa le pui. Aripe, ca sa stie ce e desertaciunea: Sa treaca ale lumii curs mizer si meschin, Ca pasul vietii-mi toate sa-l duca-ntelepciunea, Ca sigur sa calc calea vietii cea de spini, Ca tot ce eu voi face sa fie fapte bune, Sa n-ascult decat glasu-adevarului senin; Si sarcina vietii-mi sa-mi fie cat de grea, Voi sti s-urmez, parinte, cu ravna calea ta. II In munti ce puternici din codri s-ardica, Giganti cu picioare de stanci de granit, Cu fruntea trasnita ei norii despica Si vulturii-n creieri palate-si ridica S-uimiti stau in soare privindu-l tintit. Acolo prin ruini, prin stanci gramadite E pestera neagra zahastrului mag; Stejari pravaliti peste rauri cumplite Si stanuri batrane cu muschi coperite; Incet se cutremur copacii de fag. Vuind furtunoasa-i si strasnica arpa Trec vanturi si clatin padurea de brad, Praval pietre mari din culmea cea stearpa, Arunca bucati cu pomi si cu iarba, Ce-n urlet de rauri se naruie, cad. Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhama Si-i mana cu glasul de tunet adanc, Vuieste a vantului arfa de-arama Si vulturu-n doliu copiii si-i cheama, Prin nouri cad stele si-n abis se sting. Si grindini cu gheata cu ghemuri ca rodii Se sparg de a stancelor coaste de fier Si-n ceruri se-ncurca auritele zodii Si dracii la rauri adun licapodii Si iarna mugeste calare pe ger. Deasupra-astui munte cu fruntea sterpita, Deasupra de lume, deasupra de nori, Sta magul; priveste furtuna pornita: Deasupra lui, soare cu raza iubita, Desupt, iarna, ploaie, zapada, fiori. El cartea-si deschide, la ceruri priveste Si zodii descurca in lungul lor mers. E-o carte ce nimeni in veci n-o citeste, Cu semnele strambe intoarse-arabeste: Sunt legile-n semne din ast univers. Cu barba lui alba de vant rascolita, Arunca pe lume el ochii lui suri Si chiuie vantul cu-aripa zburlita, Aduna si sparge o turma cumplita De nori ce alearga trasnind in paduri. Prin noaptea batrana, ursuza, voinica, Prin nori ce se clatin, se lupta, se sparg, Feciorul de rege trecea fara frica — Pe munte luceste o flacara mica Cu raze ce taie-ntunerecul larg. In van la picioare-i fug rauri spumate Si stancele rupte in cale-i s-atin, Nimic nu-i in stare s-opreasca vodata: Cu pasul lui sigur prin rauri inoata, Se-ndreapta spre telul cel mic si senin. Stejarii cei rupti sunt podete pe rauri, Lumine de fulger carari ii arat’, Desi cerul lasa a vantului frauri S-azvarle toti norii de-a muntelui brauri, El trece la astrul ce luce curat. Retras in sala mare de marmura trandafirie, Incins in stralucitul si negrul lui talar, Privirea lui o nalta pe-a cerului campie Si cugetul lui zboara in lumi fara hotar. Si gand cu gand se-mbina in lunga reverie, Si buzele-i se misca c-un zambet bland, amar, Si sufletul il umplu dorinti nemarginite, Ca marea de adance cu valur’le uimite. Ce sufletu-i doreste se-ntreaba si nu stie, Se uita-n stele,-n luna, ce ca un vis de-argint Cu fata ei cea blonda lungi nourii sfasie Si visuri lungi gandirea i-o-mbata si i-o mint. Aripa unui inger el simte ca-l mangaie Si neteda lui frunte o-atinge tremurand — Si gatul astui inger ar vrea ca sa-l cuprinza, Cu el sa zboare-n tara steloasa si intinsa. “Spun mite — zice singur — ca orice om in lume Pe-a cerului nemargini el are-o blanda stea, Ce-n cartea veciniciei e-unita cu-a lui nume, Ca pentru el s-aprinde lumina ei de nea; De-aceea-ntreb gandirea-mi ca sa-mi raspund-anume Din marea cea albastra, care e steaua mea? E-acel trandafir rosu, ce mut-duios-uimit Luceste-un gand de aur deasupra-mi in zenit? Un om se naste — un inger o stea din cer aprinde Si pe pamant coboara in corpul lui de lut, A gandurilor aripi in om el le intinde Si pune graiul dulce in pieptul lui cel mut. O candela a vietii, de cer steaua depinde Si umbla scriind soartea a omului nascut. Cand moare a lui suflet, aripele si-a-ntins Si re’nturnand in ceruri pe drum steaua a stins. Dar ce e acea steaua? E-o candela aprinsa, De-a cerului mari valuri e dusa pe-al ei drum? E-o para aurita de-a firii pom suspinsa Ce cade scuturata de-a mortii lung samum? Si daca e o lume puternica, intinsa, De viata mea-i legata viata unei lumi? Pe capul meu si-ntoarce destinurile sale, Cand mor ea cade stinsa-ntr-a haosului vale? De ce de-a mea viata o lume e legata, De ce un inger palid din cer s-a coborat, Ca trupul meu sa-nvie cu flacara-i curata, De ce-un geniu coboara in corpul cel urat, De ce orice fiinta din cer e condamnata O viata sa petreaca in scutece varat? Cine prescrie legea la orice inger bland Ca-n viata-i sa coboare o data pe pamant?” Si murii netezi, rosii, de marmura curata Lumina lunii blande in sala o resfrang. Si aeru-mprejuru-i, lumina-i colorata, Caci razele se-mbina, se turbura, se frang, Si-n dulcea atmosfera uimita, purpurata S-aud glasuri usoare ca arfe care plang. Dar nu-i sunet aievea ci-a gandurilor sale Glas tremurat si dulce ii raspundea cu jale: “Cand Dumnezeu creeaza de geniuri o ceata Sa cerce vrea p-oricare de-i rau ori de e bun, Caci nu vrea sa mai vada cum a vazut odata Ca cete rele d-ingeri la glas nu se supun, Ca cerul il rascoala cu mintea turburata Pan’ ce trasniti se praval in haosul strabun; De-aceea-in om ce naste, din ingeri orisicare Odata-n vecinicia-i coboara spre cercare. Cand suna-n viata lumii a miezenoptii ora, Atunci prin ceruri umbla zambind amorul orb, De ingeri suflete-albe vazandu-l se colora Si ochii lor albastri privirea lui o sorb: Plecand spre pamant ochii ei timizi se-namora In pamantesti fiinte cu fragedul lor corp, Si prin a lumii vama cobor bolnavi de-amor In corpurile de-oameni ce-astept venirea lor. Dar pan’ ce corpu-n lume un inger il cuprinde, Deasupra vamii lumii pe luminoase cai Imperiul lui cel mare o stea in cer aprinde — Acolo el domneste, lasand a lumii vai. Dar de viata-i lumeasca domnia-n cer depinde: De-i rau, steaua s-arunca in noaptea celor rai Si lumile nestinse pe-a cerului cununi Imperii sunt intinse a ingerilor buni. Abia parasesc unii a domei mari pilastri, Abia parasesc cerul si infloritu-i cort, Abia au vreme-a pierde puternicii lor astri. Coboara-n lume, afla amorul lor ca-i mort. Atunci il iau in brate si luminand albastri In lumea lor bogata cu lacrimi ei il port — Sunt ingeri blanzi si timizi, asa nevinovati Incat in asta lume nu trebuiesc cercati. A unui inger palid ursita pamanteasca Legata e de soarta corpului ce-l aleg. Atarna de viata domnia lor cereasca: Ce samana in lume, in stele ei culeg; Nefericiti adesea, ce-o soarte-mparateasca, Un om ce-i nascut mare in lume isi aleg; Un imparat puternic dar infocat cand moare: O stea uriesasca in haos se coboara. Dar in acest cer mare ce-n mii de lumi luceste Tu nu ai nici un inger, tu nu ai nici o stea, Cand cartea lumii mare Dumnezeu o citeste Se-mpiedica la cifra vietii-ti far’ sa vrea. In planu-eternitatii viata-ti gresala este, De zilele-ti nu este legat-o lume-a ta. Genii beau vinu-uitarii, cand se cobor din ceruri; Deschise-ti-s, nebandu-l, a lumilor misteruri. Greseli de astea-n lume se-ntampla-adesea multe Si-ncurca-a veciniciei mult inteleptul plan. Gasesti in lume oameni cu mintile oculte Care cunosc a lumii gandire de titan; Sa stii insa ca oamenii in veci nu vor s-asculte Si-n basme au un nume: le zice nazdravan. La ganduri uriase a lor minte asuda, Da’ oamenii-i inconjor si nu vor sa-i auda. Desi rari si putini-s, lumea nu va sa-i vaza, Viata lor e lupta, cand mor se duc neplansi. Ei n-au avut la leagan un bland inger de paza Si-a lor ochi de durere sunt turbure, si stinsi: Dara desi blanzi ingeri nu-si varsa a lor raze In sufletul lor, totusi ei mari is si distinsi, Caci Dumnezeu in lume le tine loc de tata Si pune pe-a lor frunte gandirea lui bogata. Dar — e un inger palid cu lungi aripi si negre, In aste firi marete in veci e-namorat. Pacat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntegre, Intorsu lui omoara p-oricine l-a-ascultat, Seducator trimite placerile alegre Si de asculti cantarea-i geniu-ti e sfarmat. A celor trecatoare in mana lui e soarte, Frumosu-i ca nealtii si numele-i e: Moarte! De-aceea sa n-asculti tu sublima lui cantare, Caci morti-s pe vecie acei ce o ascult, In fiecare secol un alt amant el are Si cel care-l iubeste ramane-n veci ocult. Asculta glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare. De Domnul eu trimisu-s, caci te iubeste mult, Sa scap a ta fiinta de haosu-i imens — Eu in glasul gandirii-ti am pus acesta sens. Ca dincolo de groapa imperiu n-ai o lume, De asta tie n-are de ce sa-ti para rau; A geniului imperiu: gandirea lui — anume; A sufletului spatiu e insusi el. Ca grau Vei samana in ceruri a gandurilor sume Si-atunci realizate vor fi, vor sta mereu. Ca-n lumea dinafara tu nu ai mostenire, A pus in tine Domnul nemargini de gandire. In aste mari nemargini unde gandiri ca stele Lin infloresc, miriade s-amesteca, contrag; Zidite-n dome mandre, de cugetari castele Se darma la suflarea-ti si-n taina se desfac Sau la dorinta-ti numai se misca ca margele Si sun cantari, ce vibra — se-ntuneca si tac; Asta nemarginire de gand ce-i pusa-n tine O lume e in lume si in vecie tine. Cand mintea va cuprinde viata ta lumeasca, Cand corpul tau cadea-va de vreme risipit, Vei cobori tu singur in viata-i sufleteasca Si vei dura in spatiu-i stelos nemarginit; Cum Dumnezeu cuprinde cu viata lui cereasca Lumi, stele, timp si spatiu s-atomul nezarit, Cum toate-s el si dansul in toate e cuprins, Astfel tu vei fi mare ca gandul tau intins. De-asta viata mandra de vrei sa ai o stire, Gandeste num-atuncea la visuri si la somn, Ca mort e corpul rece in noapte, nesimtire, Pe creatiuni bogate sufletul este domn; In ocean de stele, prin sori, nemarginire, El umbla, risipeste gandirile prin somn; Desi nu sunt aievea aceste lumi solare, El tot le vede, simte, le-aude si le are. Cand omul risipitu-i, un lut fara suflare, Sufletul in afara ramane surd si orb: Un cantec fara arpa, o raza fara soare, Un murmur fara ape, e suflet fara corp, Dar inauntru-i este o lume-ntinsa mare, Aievea-i pentru dansul. Cum picaturi ce sorb Toate razele lumii intr-un graunte-uimit, In el is toate, dansul e-n toate ce-a gandit.” Seraful isi sfarsise vibrata-cugetare, Gandirea tace-asemeni in fiul de-mparat, Si galbena ca gheata rupta din nori rasare Luna si trece moarta pe cortu-nnourat Si cerul nori gandeste, nori mari de razbunare, Ce vor sa bicuiasca pamantul rasculat Si noaptea-insira ceasuri pe firu-i incolor Ca raul care-si mana trecutu-n viitor. Deodata vede ca nori se despica In doua si cale ii fac printre ei. Ajunsu-i in culme, sub dansul o clica De vanturi s-alunga prin nouri si-si strica Aripa de stance, se clatin in vai. Sub el vijelia cea neagra, turbata, Cu caii de fulger cutreier nebuni Si bate in vanturi, pe nori rasturnata, Ea stancile-ndoaie si grindina fata, Amesteca lumea, framanta furtuni. Deasupra-i pe bolta albastra, senina, Cald soare luceste si umbla cu drag. Pe-a muntelui stresna de stanci in ruina, Pe-o stea pravalita, cu cartea in mana, Adanc se gandeste puternicul mag. — Parinte — el zice — si-adanc i se-nchina, Batranul meu tata aici m-a trimis. — Venit-ai? — batranul raspunde — suspina, Pe fata lui trece zambire senina, C-o mana el cartea cea veche a-nchis. — Vazut-am din carte-mi ca viata batrana Curand se sfarseste — s-asupra-astui gand Uitat-am eu lumea — durere straina In suflet patrunse, cu-aripi de lumina — Si pan’ ma uitasem scapa din pamant Furtuna turbata Din mii de furtune Ce-asupra pamantului umbla zburand, Sunt cateva care de mult is nebune, De-aceea legate de pietre batrane Le tin incuiate-ntr-a muntelui fund. Si pan’ m-apucase de tatal tau jele, Bag seama ca una din ele-a scapat, A rupt cu aripa vo cateva stele, Trantitu-le-a-n nouri si-n vanturi rebele Si codrii mei vecinici i-a mai maturat. Asteapta, copile, sa caut o vraja In carte Sa chem eu giganticul vant, Pe aripi sa-i puie o mie de maje, S-o lege de stance, sa-i steie de straja In neagra-nchisoare in fund de pamant. Sopteste; vant falnic furtuna o-nhata, Aripele-i leaga — o baga in stanci, Acolo cu lanturi o leaga de brate; Cu-ncetul a cerului nori se desfata, Incet se-ncretesc peste vaile-adanci. — Copile, acuma pericol nu este — Urmeaza-mi in munte, in salele-mi mari, Acolo-mi vei spune de tatal tau veste. In viata-ne fost-am Pilad si Oreste — El moare — si-n lume raman singur iar. Nainte de moarte trimis-a pe tine, Ca vietii-ti sa dau eu batranul meu sfat Si asta desigur facut-a el bine: Primejdii te-asteapta si, fara de mine, Se poate de ele ca n-ai fi scapat. De-ai fi ca alti oameni, atuncea se poate Ca soarta ta-n bine din rau as schimba, Dar semnul tau nu sta in cartea mea toata. A sortilor stele de mine-s purtate, Da’ tu in tot cerul nu ai nici o stea. De-aceea eu nu pot nimic pentru tine. Scrisoarea-ti menita eu nu pot s-o schimb. Ce e pot preface Ce-n stele senine Nu-i scris — eu nu pot sti. Sunt scrieri streine Gandite de Domnu-ntr-a sorilor nimb. Dar pot sa-ti arat a pierzarilor cale, Ca-n ea sa n-aluneci, ca neademenit De-un inger c-ochi verzi cu trasurile pale, Ce lumii aduce durere si jale De moarte, de care adanc esti iubit. El zice s-alene coboara la vale, La porti uriase ce duc in spelunci. De stanci prabusite gigantici portale Descuie si intra in mandrele hale De marmura neagra, intinse si lungi. Pilastri de aur pe muri se coboara, Pe jos sunt covoare tesute-n flori vii Si stele in candeli dulci raze presara Si aeru-i dulce ca-n noaptea de vara Si razele-s calde si trandafirii. Prin hala cea mare cu pasure line Ei trec si prin bolte sapate-n granit Ei intra-ntr-o sala cu miroase plina A murilor marmuri lucind ebenine Ca negre oglinde de tuci lustruit. Batranul in urma-i el poarta o-nchide. Adanc intuneric i-nconjur-atunci — Pe masa cea mare incet el aprinde Potirul albastru viorelei cei blande, Ea-arunca-n negru-aer raze, vinete dungi. Pe-un tron, imparatul, de rosa matasa S-asaza, se uita-n marmoreii muri, Batranul alaturi pe-un scaun se lasa Si flori raspandesc adormite miroase Ca mirosul proaspat a verzii paduri. Si razele-albastre prin sala alearga. Fantastic batranul s-ardica si bland In aer inalta puternica-i varga. Pe-oglinda cea neagra, profunda si larga Incet-incet pare o umbra de-argint. E vanat la fata ca margaritarul, Pe albii lui umeri aripi se desfac Si luciu c-argintul ii este talarul; In mana lui mica el tine paharul Somniei Pe frunte-i flori rosii de mac. Cad pletele, blonde si lungi spice de-aur, Inchisa-n lungi gene privirea lui sta; O cupa cu versuri, cu cifre de maur Ia-n mana batranul — ca sange de taur, Un vin rosu toarna si regelui da. Vazand umbra alba pe negrul perete, Din tron imparatul genunchie uimit, In vis umbra rade — si lungile-i plete Ca aurul blonde se las raschiete Pe netezii umeri, pe albul ei gat. — E somnul — batranu-n ureche ii spune — O vorba sa nu spui, caci daca nu taci, Ca visul el piere — cu greu se supune La magica-mi vorba — las stele sa sune, Ca-n tabla cea neagra sa-l prind. — Tu sa faci Ce-oi spune. O cupa pe margini cu aur El ia si-n ea varsa cristalicul vin. Stau in jurul cupei cu cifre de maur Obscunse vraji scrise Ca sange de taur E vinul si totusi e clar ca rubin. — Bea — zice — atunci somnul din muri se coboara Si ochii-ti saruta cu dulce suras; Atunci tu grumazu-i cu bratu-nconjoara, El aripa lui si-o ridica si zboara, Te duce cu dansul in lumea de vis. Si junele bea si adoarme. Deodata, Pe ochi buze calde si moi a simtit. El bratul si-ntinde si-nlantuie-ndata A umbrei dulci umeri si netezi Umflata El simte aripa ca-n sus a pornit. Pe umerii umbrei el fruntea si-o lasa Si-aude suflarea-i cea calda batand Si dus el se simte in lumi luminoase, In corure sfinte, prin stele-auroase Aude cum suna aripa de-argint. El ochii-si deschide, deasupra lui vede Doi ochi mari albastri, adanci visatori. A lui fericire el mai ca n-o crede, El gura si-apasa pe blondele-i plete Si fata cea pala i-o mangaie-n dor. E beat de a visului lunga magie, In brate-i pe inger mai tare-a cuprins Si umbra surade, cu-aripa-l mangaie Si gura-si apleaca in dulce betie, I-apasa pe buze-i sarutu-i aprins. — Vezi tu — zice umbra — pe-a haului vale: Pamantul cu muntii-i ce fumega stins, Cu mari adormite ce murmura-n jale; Dorm populii, tari si cetatile sale. Deasupra-ti, oceanul de stele intins. Pamantul departe-ntr-un punct s-a contrage, Caci lumi de departe in puncte se schimb, Dispar a pamantului viziune vage, A stelelor tara curata se trage, Alearga, traieste a astrilor timp. O stea, un imperiu intins e si mare, Cu sute de tari si cu mii de fiinti. Cetatile mari raspandite-s in soare, Palate de-argint se ridic ganditoare Si regii sunt ingeri cu aripi de-arginti. Si sufletul liber privirea-i santita O nalta pe stelnicul, marele plai: O patrie noua sublima, iubita, De cantece plina din veacuri fugite — Aici lumea-antica urmeaza-a ei trai. Vezi steaua ca muntii si-ntoarse si marea Umbland neclintita in vecinicu-i mers. A anilor spat’ le destina un soare: La una-i mai mic si la alta mai mare Caci sorii scriu timpu-n acest univers. Curand vom ajunge pe steaua senina, Pe care in ceruri numesc-o a mea. De visuri, de umbre, de cantec e plina. Curand vom intra in campia ei lina Si-n urma-ti pamantul ramane — o stea. III Magul ramas in munte, din el iesi afara, Pe-o piatra detunata el sede peste vai, Priveste. — Codrii mangai cu vant de primavara A lui frunte uscata, adancii ochi ai sai. Se suie-n varf de munte, o stea din cer coboara — O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc, Pe ea sezand calare, in infinit el zboara, Stelele sclipeau sfinte si-n cale-i faceau loc. Si rasfirati in spatiu ingeri duceau in poale A lumilor adance si blande rugaciuni Si intinzand in vanturi aripele regale L-a lumii trepte-albastre le duc si le depun. Pe magul cel puternic ei il saluta-n cale, El trece dus pe steaua ce zboara ca un gand Si cand veni sant, mare, pe-a haosului vale Da drum stelei, s-arunca in haul fara fund. Deasupra vedea stele si dedesuptu-i stele, El zboara fara preget ca tunetul ranit; In sus, in dreapta,-n stanga lanurile de stele Dispar. — El cade,-un astru in haos azvarlit. Caci la un punct albastru privirea-i atintita: L-a haosului margini un astru bland usor; Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipita, Zboara ca gandul care l-arunca-in viitor. Din ce in ce s-apropie de lumea departata, O zi mai are inca s-ajunge-n luna lui. Acolo el rasufla de calea-i departata — De pe-un munte a lunei arunca ochii lui. Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveste, Ce lumina albastra mergandu-si drumul sau: — Ce linistita-i dansa, in pace ea paseste, O, cum iubesc eu steaua, unde m-am nascut eu. Mai e-n tot universul o stea plina de pace, Neturburata vecinic de ura, de razboi; In toate Creatiunea gura ei vecinic tace, N-o bantuie griji rele, n-o bantuie nevoi. E-un om, care pe dansa nefericit se tine, Dar nu-i nefericirea in stea, ci e in el, Dar soartea lui schimba-voi, din rau oi face bine — Cobor acum la astru-mi sa-l mangai si pe el. Din varf de munte-n luna in spatiu iar s-arunca, In clipa-ajunge-n norii ai astrului natal, Cu-amor el il priveste, cu o privire lunga, In funii lungi el rupe al nourilor voal. L-intinde, l-impleteste, din el isi face scara, O-arunca-in zarea lunga de flutura in vant, Apoi pe ea cu-ncetul batranul se coboara Pe mare, care-si misca mii valuri tremurand. Din norii cei mai desi el luase o bucata, Isi face din ea luntre, ce luneca pe val, A marei unde-albastre aluneca-nspumate Si-l duc in leagan dulce, prin canturi de pe mal. Din insule bogate cu mari gradini de laur, Lebede argintoase aripele-ntinzand Veneau sfasiind apa la luntrea lui de aur Si se-nhamau la dansa si o trageau cantand. Batranu-n manta-i alba infasurat viseaza Iar lebede-argintoase luntrea bogata trag, Al valurilor cantec pe el il saluteaza — Pe fruntea-i impletita e-o ramura de fag. Plutind cu repejune sub palida lumina A lunei, ti se pare al marii Dumnezeu, Cantat de inmiirea valurilor senina Si inganat de lebezi in dulce visul sau. Luntrea, un vis de aur, panza albastra-n marii O sfasie — si-aproape ea vine-acum de mal, Un mal de pietre suie, de stanci frante rebele, Ce stau lovind cu poala in inspumatul val. Acolo printre stance batrane si schelete, Un templu in ruina, de apa inecat, Pe jumatate murii si stalpii si-i inclina Si sta-n curand sa cada de vreme sfaramat. In scorburi de parete traieste-un biet calugar Tanar, frumos — dar insa ca umbra el e slab. Din stance naruite, din pietre si din bulgari Facu carari spre fundul al templului arab. Acolo prigonit sta de visuri si de ganduri. Ce vrea nici el nu stie, se chinuie-n zadar, Doarme pe-un pat de trente ce-i pus pe doua scanduri, Nu bea apa d-izvoare, ci valul marei-amar. Astfel el vrea viata s-o sfarme, s-o scurteze. De ce? si pentru cine, el singur n-a stiut. Astfel se chinuieste in rugaciuni asceze In cate-o biata arfa din arcul sfaramat. O arfa de arama cu coarde ruginite, El zbarnie pe dansa un cantec dezolat. Strune-amortite tremur de mana lui trezite El cheama cu cantarea-i o umbra ce-a visat. S-acum el sta in luna pe-o piatra risipita Si cantecu-i in noapte zbura mult dureros, Parea c-asteapta-n aer pe umbra lui iubita S-o vada, astfel ochiu-i tintea intunecos. Magul pe-o piatra seaca din luntre se coboara. Pe-a valurilor fuga el drumu-apoi ii da — Pe-o stanca-apoi se suie — pe-ascetul il masoara Cu ochiul. Ca geniul vazduhului el sta. Calugarul il vede, arfa scapa din mana, Pe buze-i trece-un zambet ascet, slabit, amar. El stanca lui o lasa, la mag incet el vine Si mana lui o prinde si-ntreaba cu glas rar: — Ce-ai mai facut, parinte iar ai venit la mine, Crezi tu c-o sa ma mangai pe mine? nu, in veci Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line Cum stancele la glasu-mi surde raman si reci. O, vino colo-n scorburi ca sa-ti arat fereasta Pe care umbra blanda ieri noaptea a venit Prin stalpii-n prabuseala prin arcuri sparte Asta Pe-aici pe-o scara de-aur ea blanda a intrat. — De-aceea te-ai retras tu, ii zise magu-atuncea, Sa traiesti in asceze gandind la Dumnezeu, Band apa marii-amara in negrele spelunce — Ca sa domini in tine ispita, geniul rau! — Ispita neagra dansa? un geniu rau, o, nu e! Raspunse trist si dulce fantasticul ascet. De-ar veni ceriul insusi aceasta sa mi-o spuie, De-ar spune-o dansa insasi — eu totusi nu o cred. As crede mult mai iute ca vrea sa ma insele, Ca vrea sa-mi cerce-amorul adanc insa fatal, De-as spune numai chipul cum privirilor mele S-arata — n-ai mai crede ca-i geniu infernal. Cand ca un vis argenteu pluteste blonda luna Prin marea-albastra-n ceruri, prin somnorosii nori, Cand noaptea-i o regina lunateca si bruna, Cand valuri lovesc tarmii cu spumele racori, Eu de pe stalpul negru iau arfa de arama, Arfa a carei sunet e turbur, tremurat, Arfa care din pietre durerile le cheama, Din stancile starpite, din valu-nfuriat Si cant Din valuri iese cate o raza franta Si pietrele din tarmuri imi par a suspina. Din nori strabate-o raza molateca si blanda, O raza diamanta cu-albeata ei de nea. Si raza ma iubeste, mangaie a mea frunte Cu-a ei lumina blanda — o muzica de vis Din aer si din mare cantului meu raspunde, Cantec nascut din ceruri si-al marii crunt abis. La mijlocul de aer, in sfera de lumina, Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal, Ea prinde chip si forma, o forma diafanina, Inger cu aripi albe, ca marmura de pal. Si se coboara palid pe drumul razei sale Si se coboara-alene, cu cantecu-mi l-invoc Si haine argintie cuprind membrele sale, Prin paru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc. Eu stau uimit si palid mana-mi involuntara Se misca tremuranda pe coardele de fier, Ce cauta-al meu suflet in acea sfanta oara De la turburii creieri in van eu sama cer. Cine-ar fi oare umbra aceea argintie Ce vine la cantarea-mi cand cu o ruga-o-nvoc, Cand provocati de arfa-mi raspund valuri o mie, In nopti cand pricep scrisul al stelelor de foc? Cantand pe a mea arfa salbateca, vibranda, Am pus in ea o parte a sufletului meu. E partea cea mai buna, mai pura si mai sfanta Ce intr-o noapte alba, pe-o raza tremuranda Parasi lemnul putred, zburand la Dumnezeu. Cand noaptea insa-i calda, molateca si bruna, Atunci o chem din mare, atunci o chem din luna Pe-acea parte iubita a sufletului meu, Si ea venind prin noapte ca o raza de soare Coboara pe-a mea frunte nebuna visatoare, Pan’ se preface-n chipul ce l-am visat mereu. Nu e vre o fantasma nebuna si desarta, E o faptur-aievea, cu gand din gandul meu, Dintr-un noian de raze am intrupat-o eu Si inima-mi o cheama, gandirea-mi o desmiarda Si sufletul din mine e si sufletul sau. Tot ce-am gandit mai tanar, tot ce-am cantat mai dulce, Tot ce a fost in cantu-mi mai pur si mai copil S-a-mpreunat in marea aerului steril Cu razele a lunei ce-n nori sta sa se culce Si a format un inger frumos si juvenil. — Nebun ori esti lunatec — batranul murmureaza E visul tineretii, e sete de amor. Ingerul tau e-o raza si trupul ei un nor La cantecul tau èco raspunde plangator Si tu-mpopulezi marea cu suflete de raze Si stelele de cantec le umpli visator. Ia una cate una icoanele palite, Ia una cate una o und-,o stea de foc Si toate sunt nimica cand toate launloc Pot in tine visarea si cantul sa-l excite, Mintea sa-ti strice poate al razelor bland joc, Ce se-mpreuna-n aer, care se sparg in nori, Care rasfrang in valuri spumanzi si gematori. — Si dac-ar fi, ce-mi pasa? Chiar pala nebunie Se poate ca trezita a-nfipt ochii cumpliti In fruntea-mi vestezita, in creieri rataciti Si-n jurul ochilor mei grava ca la stafie Afunde si teribile, lungi cearcane de plumb — Fie asa — eu nu zic Si totusi, nebunia Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a cuprins Imi place — cum imi place visul de raze nins, Imi place cum imi place o umbra argintie. Tu cugeti. Cugetarea cu raze reci patrunde, Loveste chipul dulce creat de fantazie Si acest chip devine palid ca o stafie Si-ndata ce-l privesti tu el sta sa se confunde Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde. Dar eu eu nu sunt astfel Mie-mi place visarea. Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos, Inger c-ochi mari albastri, cu chipul luminos Si iert ca el se stinge, cum aprind lumanarea. Caci n-o aprind din contra Ca cel ce-i place-un vis Si chiar trezit de friguri el tine ochiu-nchis, Ca mai departe visul frumos sa il viseze, Asemenea uit lumea si eu sunt bucuros De pot prelungi inca visul meu radios. De n-ar fugi-nfidelul O, de ar sta mereu Sa oglindez intr-ansul adanc sufletul meu, Cu cantecu-mi ferice simtirea sa-i desmierd Si-n ochii mari si bolnavi fiinta sa mi-o pierd De n-ar fugi! dar fuge Fuge cum luna plina Incearca dupa codri greu capul de-l inclina Si fuge si se duce pe-o raza iar in sus, Se pierde in ruina castelului zdrobit E sufletul meu palid, e sufletul meu dus Ce paraseste lumea de cer ademenit. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . O, de-as muri odata Cu corpul meu de plumb Sa simt cum mortii aspre molatec eu sucumb, Iar sufletul o parte ce-n mine-a mai ramas Sa zboare-unde-l asteapta amorul in extaz, Sa zboare unde partea-i cea juna, dulce, pala Pluteste printre stele iar stelele-i exala Un corp de raze blonde Caci am pluti-mpreuna Prin norii cei lunateci, prin stelele ce suna, Si ne-am dori cum raza doreste-o alta raza, Una in bratul altei lumina fac frumoasa. Dar nu se poate inca caci corpul meu de lut Un sclav greoi si rece — e sclav — dar e astut. Ma tine-n pieptul bolnav si-n bratul inca tare, Cand sufletul meu liber vrea sa s-arunce-n mare Sa scape d-el odata In astfel de momente ma speriu eu de mine. O, de ar fi o moarte, fara ca eu sa mor, Eu as cuprinde-o-n brate si as strange-o cu dor. Magul adanc gandeste si-n minte-si desfasoara Soartea omului care l-avea naintea sa. Sarac, uimit fusese in lume-odinioara, Dar gandul lui puternic viata-i apasa. Acest cap trist si palid coroana vrea sa poarte Si azi pe el se vede un negru comanac. Acesti umeri voit-au sa duc-a lumei soarte Si azi acopar trente si rasa de siac. Si capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte Azi doarme-n pat de trente, drept perina un sac, Picioarelor ranite-n sandale li-era dor De salele de marmuri, de-a tronului covor. Descult umbla pe uliti, de visuri mintea plina Si-n lungele-i mizerii, ca-n mare cufundat, Visa ca-ntreaga lume la dansul o sa vina, Ca el de lumea-ntreaga va fi incoronat. Coroane el imparte la regi. — Si la regine, Iubindu-le,-ngenuche. Palate-a ridicat Femeilor ce viata si-o-nchina la placeri, Ce trupul de zapada si-l scalda-n negru par. Dar foaia se intoarse Cu greata si scarbire Ii paru-atunci ca lumea e toata joc de carti. Atunci el se retrage in muri de manastire Si capul si-l cufunda-ntr-a lumei sfinte carti. Pe murii in risipa o candela subtire Chilia innegrita lumina. Si prin parti Necunoscute-a lumii gandirea lui pribeaga Strabate cu-aripi mandre nemarginirea-ntreaga. In van pune pe suflet greoile catuse De ganduri uriase, de nalte rugaciuni. In van in a lui urma a-nchis a lumii usa La visele ei turburi, cu mari desertaciuni; Pe focul cugetarii a presurat cenusa, Ci sub cenus-ard inca consumatori carbuni. Atunci visul maririi s-a sterge-n a lui gand Cand peste spuza sura se va turna pamant. Atunci claustrul il fuge — si-n tarmuri sterpi de mare Se trage sa gaseasca linistea-i ce s-a dus, Dar vai! s-acolo-l urma visarile-i amare, Caci lumea cu-a ei visuri gandirea i-au supus. Aici insa visarea-i e-adanc-omoratoare, Caci in chip de femeie s-arata-n aer sus. Lumesti ganduri intr-alt chip umpleau sufletul sau. El cugeta la toate, ci nu — la Dumnezeu. Pe noaptea-i sufleteasca, tainica, rece, stinsa, Cazu ploaie de raze cu cer senin si dalb Si sufletu-i se umple iar cu icoane-aprinse, O aurora-l umple cu aeru-i rozalb. Din cer cade alene o dulce stea desprinsa Si se preface-n inger, plans de iubire, alb, Si-n inima-i aude un dulce glas de-argint Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind. Magul isi razgandeste-a calugarului soarte! “E-aievea acea fiinta, visele-ti nu te mint, Dar nu-i aci in lume E sufletu-unei moarte, Pe care-nsa eu insumi pot ca sa-l reaprind. Pot s-o topesc in forma de lut care s-o poarte Si idealu-eteric in lut eu pot sa-l prind, Dar nu aici. — Aicea de viata n-are parte; Vom merge-n lumea unde traieste mai departe.” |
|||
Pune poezia Povestea magului calator in stele pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |