Si nu se mai aude Prin vaste nebuloase mai ratacesc departe, stinghere si disperse, ca niste fluturi-ingeri; nici semn nu mai ramase, si caile-s pierdute, pe care totusi merse.
"S-aprinde si se stinge mereu dupa masura". O, nu se va aprinde nicicand si nicairea intocmai ca aceea de sfanta si de pura, cum nu s-a mai aprinde in sufletu-mi iubirea
La ce sa se jeleasca aceea ce-a fost ceara obscura si inerta, sortita consumarii, cand razele plecate din sine in afara lumina sunt si viata, din moartea lumanarii?
Spre lacul perfectiunii duc drumurile sfinte, si panza lui subtire cu-a cerului e una, pe care delireaza febrila si fierbinte Corabia, nebuna.
Acolo se aude. Concentricele valuri emise dintru sine spre tainicele sfere, chemate sunt la sine din lacul fara maluri, situat la inaltime, umbrit de conifere.
II
In panzele apei se infasoara, cu funii de raze la cer se pogoara, in limpede groapa sapata in apa.
Deasupra lui zac randuri de lespezi stravezii cioplite din cristaluri albastre-asa de clare, incat nici nu exista: pe ultima,-n tarii, clipeste incrustata hipnotic Ursa Mare.
III
Faclii din ceara vietii aprindeti, si cununa de chiparos si laur gatiti pentru-necatul ce carmuie prin stele Corabia nebuna.
Pana-n inaltul apei i-atat de-adanc intinsul,
bataile de clopot abia daca strabatu-l,
ca zvonul sarbatorii s-ajunga pan' la dansul
|