A mai strigat o data catre cer. Dar cerul a tacut, ca un pustiu.
Iisus invinetise: era tarziu, Soldatii stau cu ochii-nchisi, de teama Vedeniei, pe care se-nchegau Fasii de sange negru.
Pe cerul strans, ca o cortina-nfaldurata, Balauri de-ntuneric lunecau Si serpi se urmareau, prin ape turburi; Lumina ce mai rasarea era o pata.
Si cand intreaga larma-a amutit Sub muntele de groaza-nmarmurita De pacea-naltei frunti, neturburate, Un zgomot se desprinse-ntre copaci -
Soldatii isi stransera pleoapele toti.
Lungile lanci, scaparand, lunecara din pumni,
O gheata usoara le atinse suflarea din piept: Venea C/wva-n-ntuneric
Si umbra mergea incovoiata. Parea intruchipata din vanatul cer, Cu nori si cu basme imbracata.
Cu fiece pas, se rupea o bucata de noapte
Din hainele ei fumurii
Si cand se atinse de cruce,
Din falduri zburate pe umeri,
Tasnira, ca serpii din cer, doua brate-ncingand
Cu patima lemnul.
Si-apoi se uita spre Iisus, in tacere
Noapte pustiu si o singura vorba in noapte.
Soldatii zaceau,
Chiar inima noptii pierise-ntr-o muta asteptare,
Pustiu - si o singura soapta-naltata:
- Iertare!
Si umbra se-nfipse pe un nor De-a pururi in cerul de-otel: O, El, era El, era El!
|