Soseste-un timp cind simti incet cum mori, Cind tot trecutu-i ca un cos de flori, Pe care l-ai uitat linga-o fintina. Si daca-ntinzi banuitor o mina, Nu-ti amintesti nici unde l-ai uitat, Nici daca l-ai avut cu-adevarat. Dar ratacind pe drumul nimanui, Simti vie, doar atit, aroma lui.
Cit l-ai purtat, ai risipit din el Ici un buchet, colo un firicel. Mini patimase, brate calde-ntinse, Ochi plini de doruri, de-ntrebari aprinse, Si buze lacome de soapte ce-ntirzie, Au rupt mereu din el viata vie Si-au insirat in juru-ti, ca-ntr-un vis, Un iad de patimi linga-un paradis.
Iar cind, acum, asculti taceri ciudate, Cind fiecare dintre ele bate Si intra si te cheama si te duce
Cind ochii rid, iar bratele stau cruce, Se-aduna-n juru-ti zilele de-alt'data, Si inima ti-o simti indepartata, Tirita-ntr-o gradina,-n ploaie,-n vint, Cu-alei de intuneric si pamint. Pe ele calci usor, te-afunzi in ele. Simti cit sint de intinse si de grele. Nu te grabesti, caci nu mai e tirziu, Nu te-nfiori, caci si pustiu-i viu.
Nu mai doresti, caci nu mai esti al tau.
Dar tot iubesti si vei iubi mereu.
Si tot calcind razor dupa razor
Cu pasii tai eterni de Dumnezeu,
Nu mai regreti nimic, - nimic nu-i rau,
Decit ca nu poti fi iar muritor
|