Cei singuri cu adevarat
Nu sunt acei ce pling cite-au pierdut;
Dar cei pe care-un gind indepartat
Ii poarta prin necunoscut,
Spre toti acei ce pling cite-au pierdut.
Cei singuri cu adevarat
Sunt toti acei ce se pricep sa taca,
Sunt cei ce merg si nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor saraca,
Sub lutul omenesc
Secrete bogatii necunoscute -
in alte lumi setosi sa le stramute
Cei singuri cu adevarat
Sunt cei ce vad, sunt cei ce pling ades,
Nu pentru ei, dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gindul lor neinteles,
Dar pentru ce, mergind o viata-ntreaga,
Ei totusi n-au putut sa inteleaga
Nu te gindi la scunda lor chilie ! Chilia lor e sufletul lor mare !
Ii vezi trecind si ii astepti sa vie ; Ii vezi pierzindu-se in departare : In orice parte sunt, Si-nuntrul lor, duc un intreg pamint !
In mijlocul oraselor traiesc ! Si-orasele, cit sunt de framantate, Ei trec ca niste razletiti prin ele, - Fantastice corabii nenfrinate, Nenvinse de talazurile grele..
Ei trec
Pe strazile ce furnica de lume,
Pe ulite cu fabrici zgomotoase,
Prin pietele mizeriei din lume
Ei trec -
Nu stie nimeni unde-anume !
Ei trec, ei trec - sunt acul grav ce coase
Bucata cu bucata risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Nenchipuit, neasteptat, pe care
Doar il viseaza numai omenirea
|