I
In zori de zi Pe strada era ploaie, Si negura, si vint Iar oamenii, cum lunecau prin ploaie, Grumazii lor prindeau ca sa se-ndoaie Mai greu, mai trist, mereu catre pamint, - De drumul greu ce-l strabateau, de vint, Ori de povara ce-o purtau in spate, intruchipare-a vietii zbuciumate
Dar ce-i purta pe toti acestia oare in dimineata asta moarta Si fara pic de soare ?
Vai ! cit de tristi si obositi treceau Pareau ca dorm, pareau ca-s intr-un vis; Pareau ca-s morti, sculati atunci din groapa, Si ca-ntr-adins cu totii si-au deschis Mormintele de negura si apa, Ca sa le-mprastie in lume
Dar nu puteau sa spuna la ce-au pornit anume
Din toate strazile veneau,
Pe toate strazile treceau,
De larma grea umplind orasu-ntreg ;
Dar pentru ce veneau
Si pentru ce treceau
Pareau ca insisi ei nu inteleg.
Vai ! tot orasul era parca Un creier nesfirsit de mare, Muncit de-aceeasi vesnica-ntrebare. Vai ! tot orasul era parca Un creier plin de ginduri negraite - Atitea ginduri citi erau acei Care treceau cu fetele-ofilite, Ducind poverile cu ei.
Vai ! tot orasul era parca O minte vesnic zbuciumata De o idee pururi departata
Departe, o aripa-a unui gind il cuprindea, deasupra lui batind, Dar, cum batea tacut, deasupra lui, Nu-l patrundea privirea nimanui
Ce filozof adinc era atunci orasul !..,
Si oamenii treceau
Mergeau incet si obositi pe strada.
O ! poate doar de negura prin care
Nici nu puteau sa vada
Spre cita departare
Pornisera, in zori de zi, pe strada
Si oamenii, trecind,
Nenchipuit de altfel rasunau
Tacutii pasi ai lor, -
Mult mai sonor.
Mult mai tacuti pe pietrele tocite,
Parind ca sunt un ritm neauzit
Al unui imn ce n-a mai fost cintat,
Parind ca sunt un ritm indepartat
Al unui imn ce inca nu se stie
Caci cintaretul lui intirzie sa vie !
*
Si-n negura, departe. Masinile vuiau ametitor ; Iar ei mergeau spre ele Chemati de tipetele lor..V
Masinile, in negura, departe,
Pareau ca sunt cite-un Moloh mai tare,
Care-astepta, si-n asteptare, -
Pe fiecare clipa mai flamind, -
Tipa sa i s-aduca mai curind
Nevinovata jertfa
De suflete si trupuri chinuite, -
in creuzetele in care
Fierb vesnic forme noi si forte viitoare.
II
Dar ziua se ridica si soarele rasare
Se-mprastie multimea, dar larma-i si mai mare.
Stridente nicovale cum tipa se aud ; Vazduhul care plinge de lacrime e ud
Se zbuciuma, se striga dureri neauzite, Se freamata, departe, simtiri nepotolite ; Ciocanele bat ritmuri, rasufletele cinta Necunoscute imnuri care-n vazduh s-avinta._
Ce suflet e-n cetate, demonic si barbar !
*
Ah ! parca tot orasul e-un urias, pe care L-au ferecat dusmanii in lanturi, si mereu Se zbate,-ntr-o suprema, zadarnica sfortare, Clocotitor de ura, tipind spre Dumenezeu
Ah ! parca tot orasul e-un revoltat pe toate, Pe zei, pe suferinte si pe pamintu-ntreg. Si care,-nchis in sine, se plinge ca nu poate, - Ca gindurile toate nimic nu inteleg
Ah ! parca-ntreg orasul, inlantuit pe sunca, E Prometeu, cc-n ura-i gindeste cum ar fi Cumplita razbunare ce fierbe-n el adinca - Si pregateste ziua ce-odata va veni
Pe fiecare clipa alarma se intinde ; Din zoii si pina-n seara, metale, muschi, sfortari, Un trup fac si un suflet etern care cuprinde Orasul si pamintul intreg din zari in zari
III
Si tu astepti ! Cc-ti pare ca trebuie sa fie ? E-un gind profund in aer, dar nimenea nu-l stie, O, poatc-atitea brate, oftaturi si sfortari Trimit ceva din ele sa zboare-n departari ; Ceva ce nu se poate vedea si intelege,
Ceva ce prinde totusi intr-unui sa ne lege. Pe toti aceia care, din zori si pina-n seara, Ne-nspaimintam de lupta demonica, barbara, in care tot orasul se zbate nencetat, in ritmul de ciocane stridente care bat
Astepti, dar cita vreme ? Astepti : si, poate, doar Astepti sa vina seara, c-un cer mai bun, mai clar. Astepti sa vina noaptea, astepti - si cine stie Ce trebuie sa vie ?
Si seara se coboara, nelinistea sa darme ; Dar sub aripa serii orasul nu adoarme.-
|