De cate ori ma aflu cu moralul la pamant,
la limita de avariere, incerc sa ma refac,
invelindu-mi negrele ganduri in cate-o frumoasa amintire
din copilarie, asa cum se invelesc femeile de la tara
in scoarta de arbore,
cand se intalnesc prin livezi cu ibovnicii lor.
Gramofonul cu palnie si zilnicul somn de la amiaza
cu ceasul de mana al tatei la ureche. Eram mic,
abia invatasem sa trag cu puscavita,
cand mi-am potrivit, pentru intaia data, potentiometrul tristetii
pe lungimea de unda a unui carabus ametit de ploaie.
Dintre florile - intr-adevar fara timp -
ale chilimului prins cu mai multe cuie in peretele din stanga
al odaii de la drum, ma privea un copil cu cap de vitel
asezat in poala unei zane.
- De ce este, mama, lumina lunii mai slaba
decat lumina soarelui ?
- Pentru ca luna este fata, imi raspundea mama,
iar fetele nu sunt asa de puternice ca baietii. A fost odata
ca niciodata. Era pe cand intreaga lume, la fel ca un lichid,
in vasul ce-l contine, lua forma sufletului meu.
|