Moartea e buna cu noi, pana cand lucrurile incep sa ia,
intr-o zi, o intorsatura neasteptata. Atat de buna,
incat, multa vreme,
in mintea noastra infasurta in foi de varza
cel mai apropiat cimitir este luna.
Tot timpul, gutuiule, de parca te-ai afla si tu
in aceeasi situatie ca mine, tot timpul ti se zbate frunza,
gutuiule. Aud, uneori, hamaitul puternic, in tinda,
al unui dulau strain : este tristetea.Se vede un profil femeiesc,
in noapte, pe ecranul dreptunghiular
al oglinzii din odaia in care dorm : este tristetea.
O intorsatura neasteptata
izbeste cu pumnul in usa mea scorojita si chiar si campurile
de grau sunt ochiurile, cateodata, ale unei ferestre la care sta,
ca o vrajitoare, rautatea naturii. Imi scriu numele
cu litere de tipar, in apa inca limpede a raului,
si literele se prefac in mrene si cleni
ce se ascund, de indata, sub ragalii
sau in malul din care se inalta bule de aer
printre insomnoratele fire ale ierburilor acvatice.
Un drum, pe care n-am mai fost niciodata,
sforaie, pana dimineata, ghemuit langa mine, in pat,
iar stelele, gutuiule, stelele logostelele,
nu mai rasar pentru ca s-a sfirsit ziua,
ci pentru a ma ajuta sa ma obisnuiesc, daca asa ceva se poate,
cu noaptea aceea
cand intregul pamant va fi inghitit de propriul meu lut.
|