Un festin al luminii : amiaza. Si pendularea,
in gol, a clipelor
supuse unei mai grele incercari decat o cartita
scoasa cu o cazma sau cu furca de fier la soare.
Se vede
palpitarea indepartata - undeva dincolo de nemiscarea
si de claritatea lucrurilor - indepartata palpitare
a unui secret ce ne scapa. Se vad corabii
dintr-un timp nedefinit
indreptandu-se catre stramtorile dintre sanii femeilor
si iese, la un tainic semn, ciocarlia, din camerele goale
si inalte ale seninatatii, si se napusteste cu o biciusca
asupra carilor din lemnaria subconstientul nostru
asemanator intrucatva uni ochi orb
muncit de propriile lui viziuni. Autarhie beata de sine
- amiaza - si eclipsa totala a efemerului.
Un festin la care iau parte si duhurile,
exultand intr-o cantare fara cuvinte,
si, totodata, singurul ceas in care cele doua lumi
- a viilor si a mortilor - sunt legate una de cealalta
la fel ca o pereche de bocanci noi.
|