Duceti-va la altii, mahniri
ce ma obligati sa ma port cu mine la fel ca o cucuvea
fata de unul dintre pui: cel cu un inel de aluminiu la o gheara.
O sa va fac pastrama daca nu ma lasati in pace,
o sa va jupoi si voi face din pielea voastra un cimpoi,
duceti-va mai bine la jupaneasa Carpena de la Slatina,
o sa va arate drumul fratele meu - norul.
O seara cand toate sunt asa cum se vad : cu limitele
si viciile lor - mai vechi sau mai noi.
O seara in care - vorba lui Vallejo - simt ca mor prea putin.
Oare cui vrea sa-i faca loc, in odaie, langa ea,
cu o umila sinceritate, lampa ce palpaie ? Si luna ce zice
cu vorbe de fetiscana pe care un barbat o invata sa inoate
si de ce este asa de aproape
incat ar putea s-o aduca oricine, intr-un cos de rachita, acasa ?
Adevarul e ca domnul Vallejo avea, din pacate, dreptate :
cand simti ca mori prea putin intr-o seara ca asta
inseamna ca nu mai ai multe vieti de trait, iar cele ramase
iti vor parea straine, tot mai straine, de parca ar fi fost furate.
O mierla, un graur si albstrele panglici ale hornurilor.
Un borcan de compot in fereastra unei case zavorate.
Duceti-va, ducet-va de la mine
mahniri invesmantate in culorea ochilor de lup,
o sa va daruiasca un galben, din partea mea, fratele meu norul.
Odata, si tot intr-o seara la fel ca aceasta,
am simtit cum mi se lungeste trupul spre cer
si cum incepea, alungindu-se atat de mult, sa se desparta de sine.
|