Ce frumos este sa fii - si iata ca sunt.
Iata-ma indreptandu-ma, pe o vreme blanda, in directia
unui scorus : acest arbust morocanos
ce creste pe dealuri si care, in mod sigur, daca ar fi fost om,
ar fi optat pentru cariera de magistrat. Iata-ma lipindu-mi obrazul,
tarziu, prin noiembrie, de peretii, parca de ulcioare goale,
ai tristelor livezi in care n-a mai ramas nici o frunza.
Iata-ma alergand, calare pe un soarece, de la o iluzie la alta,
intrand in vorba cu pestii veniti dupa mancare la mal,
ascultand cum picura stresinile in zilele provizoriu insorite
din cea de a doua parte a iernii sau la inceputul lui martie
cand orizontul este deja mai sus, in dreapta, si cu mult mai jos
si mai departe in stanga,
orientandu-ma, ingrijorat, dupa capetele serpilor
ridicate la o palma deasupra ierburilor
sau dojenind un card de gaste salbatice cand bat prea tare din aripi
la inaltarea de pe intinsul apei : usurel, usurel
sa nu-mi treziti cumva iubita care doarme deghizata intr-o trestie.
Iata-ma invatand taurii inca tineri sa mugeasca
si pasarelele si sticletii sa cante. I-atat de frumos, orice s-ar zice,
in aceasta lume, printre realele aparente ale existentei,
si unde chiar si zapada s-ar putea sa fi fost, la inceputuri, verde,
daca nu cumva asa este verdele ei : alb.
Surasul de stiuca al aerului rece, iernatic.
Intunecatul bradet si femeile blonde.
|