Oameni buni, oameni de la oras,
va veni o zi cand odraslele voastre o sa va ceara socoteala,
rugandu-va, neiertatore, sa le explicati
de ce nu stiu sa mearga in lungul unui trunchi de copac
rasturnat, de-a curmezisul, peste albia unui rau,
de ce confunda gusterul cu soparla, prigoria cu botgrosul
si gaita sau capantortura cu ploierul
a carui tanguire este atat de frumoasa. Va veni, in mod sigur,
si ziua aceea si va fi prea tarziu, mult prea tarziu,
pentru a mai putea indrepta ceva.
Odraslele voastre obisnuite, inca din pantec,
da, inca de atunci, cu enormele guri de hidra ale metroului,
acele guri din care ies si in care dispar convoaie de oameni.
Odraslele voastre citadine
invatand sa inoate in apa inspumata si fierbinte din cada.
Odraslele voastre crescute printre blocurile de zece etaje
cu cheia de la apartament legata la gat
si pe care le-ati surprins, in repetate rinduri,
incercand sa-si gaureasca ceasul de la mana,
spre a-i sorbi galbenusul, cu paiul,
asa cum fac, la tara, copiii,
ori de cate ori gasesc, pe unde umbla ei, oua de prepelita.
|