Orice iubire se preface repede, repede, intr-un sufix,
intr-o carapace de greier goala pe dinlauntru ca o vioara
sau intr-o sforicica rosie atarnata de-o creanga,
intr-un desis de rachite. Vine iarna, dar pentru cine mai este
o rochie de mireasa albul zapezii ? Cine mai simte
ca ar putea sa duca si el ,,vreo cateva corabii in spate ",
in timp ce contempla, asezat pe cracana unui stabilopod,
in amurg, marea ? Este descuiata, in fiecare seara
si, apoi, incuiata din nou usita de lemn prin care intram, unul
dupa altul, la fel ca niste rate, in inima intunericului.
Si intrebarile, intrebarile si spaimele
ce aluneca din visele tulburi in cuvinte. Un peste plutind
cu burta in sus : albul zapezii.
Intre timp, florile au devenit si ele ostile,
incat rostindu-le numele - ghiocel, zambila, carciumarese, bujori -
simtim niste ciudate urzicaturi de parca am atinge
cu varful limbii
cele doua viespi ale unei baterii de lanterna. Si nici valurile
nu mai stiu cum se moare frumos, la fel ca altadata :
adica razand.
O lume in care valurile daca rad o fac mai mult in batjocura.
O lume in care doar stelele cazatoare mai sunt fericite.
|