Nici batrani, dar nici tineri : atat de tineri
incat sa nu ne intereseze grotescul aspect al gropilor
- al oricarei gropi - in comparatie cu frumusetea unui cuib.
Suntem la varsta lui Orfeu, cand fost omorat cu pietre
de indoliatele prietene ale sotiei sale. O divinitate cernita,
o stranie divinitate inconjurata de niste rosii dantuitoare
ne priveste, ingandurata, la birt, din adancul canilor cu vin fiert,
in friguroasele seri de la sfarsitul lui noiembrie. Nici prea tineri,
adica la anii cand printre lucrurile de neanteles ale acestei lumi
se afla si pletele, iesite pe sub usi, ale femeilor,
in fiecare noapte oricat ar fi ea de scurta, dar nici prea batrani,
spre a huli, speriati, cei sapte nori negri - ramasi din vremea
cand vazduhul era plin de fapturi monstruoase -
si care acopera, adesea, soarele, in calduroasele ceasuri
ale amiezei de vara : acele ceasuri de toropeala si azur
- un azur feminin - si cand orice adiere ce scapata repede
printre frunze, la fel de repede ca o mireasa,
aduce ireale clinchete ingeresti cu sine,
ireale clinchete cu un caracter subtil si particular
si pe care urechile oamenilor - ale celor nevoiti sa schimbe
macazul catre metafizica - tind sa le prefaca in strigate :
,,niste strigate de undeva din interior"! Nici prea tineri,
asa cum sunt cei ce trec ,, umar la umar cu duzii prin vara " ,
dar nici prea batrani.
Suntem la varsta cand a fost omorat cu pietre cantaretul din lira.
O lira descantata cu praf stelar din urmele in forma de vita de vie
ale femeilor tinere. O lira, desigur, cu simtul luminii.
|