O pianista cu ochelari de soare privind, asezata pe un colt de
banca, marea, oglinzile din odai cu doua capete identice de leu
sculptate in colturile de sus ale ramei de lemn, fosforul din
ochii lupilor si ai bufnitei inraite de asprele sale clarviziuni,
o trecere stramta printre maracinii infloriti, un plescait de aripi
intre varfurile brazilor, luna disparand intr-un nor
la fel ca un motan naparlit sub streasina unei case, golul urechii
unui ac de cusut, niste rasete mici ( dar fara a se sti ale cui):
ouale de vrabii,
femei intinse pe spate, in odai, la televizor,
ceasuri de demult montate in portelan, un ospat la care suntem
serviti de pitici, turle si cupole trandavind in aer, vite ale caror
spinari le slujesc de insulite pasarelelor pe islazuri, aerul rece,
iernatic, patrunzand pe la incheieturi intr-o masina veche,
o padure aplecata prea mult peste viorelele inflorite
ca niste soapte la marginea ei, tinere calugarite zarite de turisti
la ferestrele manastirii, trenuri indepartandu-se, pe schiurile lor,
in noapte,
apa din santuri si baltile tulburi de pe miristi, ne aplecam,
uneori, asupra ierbii si adulmecam, dar fara sa stim de ce.
|