Pompei

ma plimb printre ruinele tale, femeie.
fireste, cerul este albastru, ca linga mediterana,
dar cum este posibila atita distrugere?
aleile serpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate si
        zidurile ramase-n picioare,
pinii rasar de unde nu te astepti, vizibili prin cite o fereastra, o bolta
o curte interioara cu un ciot de havuz.
sint fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe
        tencuiala slinoasa?
menadele sint rosu-caramizii -- cu ce ruj au fost mizgalite?
ce amintire, din ce oras, din ce seara, le umfla sinii rotunzi?
norii trec pe deasupra ca niste furouri mototolite
furtunile trec sfichiuind bucatile de cornisa
ca niste cearceafuri ude de transpiratie.
fireste, au mai ramas schite vagi de tricliniu,
graminee fosnind linga pulpa satirului--
dar unde este ruina unei guri rizind cu necaz si dispret,
unde sint vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde
        sint termele
de faianta si fard ale snobismului tau?

sint vitrine apoi, cu oamnei pietrificati, cu ciini surprinsi de
        catastrofa incolaciti
dormind sau abia facind ochi
cu strazi pe unde umblam birfind, spunind bancuri, punindu-ne piedica
uitindu-ne prin garduri la masinile garate prin curti,
la pensionarii pictind cu terebentina si duco tablouri de gang,
totul, totul ramas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de sist in vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi si hamali, cu nasu-n prospecte--
gasesc uneori cite o fibula coclita-n pamint
incolacita de rime si urechelnite.
ratacesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite,
        printre darapanaturile astea,
printre buzele tale, narile tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta