Si iata cum acuma, aplecandu-te peste ceea ce ar trebui sa fie o aducere aminte dar este numai cerul mult linistit de ape adanci, ca al unei fantani - ("odihneste-te acum, ostenita inima a mea", cum recita atunci de pe podium , cu privirea atenta inauntru,
si oboseala aceluia care scrisese de mult vorbele astea se aseza in fatete - sa rasfranga lumina unui soare poate ca acesta de aici, de inceputuri de toamna la munte) - deci aplecat peste aducerea aminte - numai ca, iata aducerea aminte rasfrange
un fel de linistita oprire
si nu mai simtim din vremea de atunci
decat trecerea moale a soarelui peste fata. Soarele este si acum,
il simti, la fel, peste fata - este si asta
o amintire - si nici nu mai vrei sa-ti odihnesti ostenita
inima a ta.
|