imi aduc si acuma aminte
de ungherul mereu innoptat,
desi era asezat in lumina cuminte,
pe peretele linga soba-al tabloului mat
de prea multa vreme trecuta, unde surideau
cu funde in par doi copii. Amindoi au murit
- e-o amintire urita numai a mea, adica
- si mii
de vorbe am facut despre asta.
Si eu trec mai departe prin timpul urit
care-i numai al meu. Doar atit
despre coltul acela al camerei acum
rasturnate, care a fost a mea intr-o vreme
- si aceasta ar vrea sa fie o
parabola cu intelesuri uscate.
|