dar daca deci nu poti sa le faci, intamplarile,
perpendiculare peste lipsa de anecdota din tine,
poti sa vorbesti mereu despre ele - (ca si cum ar fi
mai multe, nu una singura, aceeasi, in care
sunt doar doua personaje, oprite la intrarea
intr-un gang, pe o strada imbatranita, si dupa caz
e noapte, si ninge, si in lumina becurilor din mijloc
sunt fatadele ca intr-o gravura dintr-o carte cu basme germane,
sau e amiaza inalta - si soare - si casele sunt cu ferestre baroce,
cum se cuvine in orasele italiene supuse austriei imperiale, si el o tine de mana, si ea vrea sa fuga, si ii vorbeste faramicios - si nu este, fireste, nimic adevarat intr-o scena ca asta. sa continue, adica - doar amintirea care vrea sa faca o intamplare aici, si nu reuseste), si drumul de la acea clipa in gang pana la amintirea ei - asta e intamplarea.
|