O imagine foarte veche - e ca si cum ai deschide o carte
pe care o stiai de demult, atata de bine,
sa mai privesti acolo o gravura cu o fiinta mult aplecata
spre o lumina scazuta - in fata cutiei prelungi
a aparatului de radio - cu lampa lui mica
aruncandu-i pe obraji o luminiscenta incet
sfasiata - si dintr-un colt, pandind-o - dar fara
sa aiba aerul ca o priveste, doar ca si cum
si-ar fi urmarit degetele nelinistite inscriind pe covoare
cine mai stie ce fel de cercuri - spre amintirea aceasta
iata ca te poti acuma reintoarce, sa o privesti. -
insa de data aceasta sa nu mai simti chiar nimic. Este si asta
un fel de a spune ca trece timpul. Era atunci muzica intortocheata, si fiecare dintre subintelesurile ei, multe, - iti spuneai - erau puncte mici, zvacnindu-i boante, pe fata, clipind acolo, strigandu-se - si fata ei ramanand aceeasi. - Numai ca nici atunci nu erai sigur ca ea asculta cu adevarat. Oprirea oricaror ganduri spre atunci. - E ca si cum ai inchide cartea, si gandindu-te ca este o gravura care nu se mai potriveste cu ceea ce scrie acolo - (si nu mai ai rabdare sa mai citesti) -si te gandesti pe urma la altceva.
|