gleznele unei fiinte - obsesia ta de demult, cand iti
spuneai ca se poate agata de tine - muscandu-te - timpul care
e cainele pazind spatiul trecerii tale pana la o alta faptura - si-ti
si spuneai ca si pe ea - faptura asta - o poate apuca de glezna,
cu incredere, ( increderea dusmanului din totdeauna al tau, care stie ca te zadarniceste si de data asta ) - si o opreste in
ceea ce ar putea - asa-ti spui tu - fi drumul ei catre tine. si atunci ce
faci ? te asezi cu picioarele stranse sub tine si te agati cu privirea de
gleznele ei si-ti spun ca nu o vei clinti pe incheieturile astea suple,
care-i sustin coloanele trupului - si-ti spui ca atata vreme cat ai
acolo, in lumina de privirile tale creata, gleznele ei - de la care sa urci
pe faptura ei inchisa in vestminte indiferente - spre fata ei - ai
dezlegarea - ea este adevarata, cu trupul si sufletul ei, care acolo pulseaza -
in nelinistea stapanita a acestor incheieturi - zvacnind nemiscate o clipa,
inchipuind incordarea trupului pe care-l sustin - il opresc acum o clipa - si
care va zvacni iarasi indata ce-ti vei inchide ochii.
si-ti spui ca e atata de simplu sa-ti aluneci tot mai inalte
privirile catre fata ei, care - nici nu stii - poate nici nu
e spre tine intoarsa - sa o privesti - Si-ti dai seama ca te-ai preschimbat tu
insuti in cainele care-i pandeste gleznele asteptand sa o muste - rau -
s-o opreasca sa mai faca acesti pasi, cativa, care o despart de tine - sau de orice altceva ar vrea sa intre in lumea ei,
apropiindu-se, privind, intinzandu-i incet mana.
|