straniu - ca in copilarie cand ma gandeam ce
ciudat ar fi sa-mi pot spune vreodata, fiind in
preajma unei fiinte, spre care sa-mi ridic ochii,
asa - uite, ca in inchipuirile mele, ea spune
asta, si eu, tocmai asta stiu - si ii pot raspunde, sa-i spun
de aici, mai departe, deci ea vine la mine, cum stau in fata rafturilor cu carti - si-mi spune ca a pierdut aceasta carte (inainte de a o avea, de fapt, a pierdut putinta de a o lua acuma aici in maini -) si ma gandesc
- si as putea sa si surad - numai ca surasul meu acum
nu mai este moneda pe care sa o rostogolesc pe masa - ca sa-i
rascumpar tristeturile ei -cartea asta eu o stiu - si oricand ii pot aseza lumina ei
- oarba -(caci luminiscentele din carti - dar ea nu stie - nu au
putere sa urce pe fetele fiintelor care asteapta sa le deschida) -(si putem face acum - eu cu ea - ea nestiind, fireste, un joc - sa ne inchipuiam ca in seara acestei amiezi in care ea este trista - ne vom ridica ochii spre ea
- ca povestitorul spre beatrice - si asta inseamna ca urca -si i-o vom pune in maini). - dar nu-i spunem nimic
despre asta. mai schimbam doar cateva vorbe, pe o strada cu ploaie,
abia simtita ningand adica inghetata, pe fata ei. si noi, cand o privim scurt, ne
gandim ca in cartea aceea la sfarsit scrie asa - "soarele rasarise, si cerul deasupra
caselor purta un aer de nemaipomenita simplitate, si frumusete,
si liniste".
|