Seara, cand sunt prea trist, ma gandesc
la sufletul pur al cainilor vagabonzi.
Un caine trist are atat de putina importanta
intr-un secol de minunate cuceriri ale stiintei!
Ce emotie estetica e in tristetea unui caine trist
sau ce exemplu demn de urmat?
O tristete de furnica,
e o tristete creatoare.
Cand sunt triste, furnicile muncesc,
inalta musuroaie,
in timp ce cainii vagabonzi cutreiera strazile
si se imperecheaza intr-un ritual grotesc,
striviti de automobile si de rasetele oamenilor.
Noaptea scotocesc prin lazi de gunoaie si infuleca
bucati de ziar cu pete de grasime,
tropaie pe langa betivii impleticiti,
cersind un gest de prietenie,
pentru care dau din coada recunoscatori
multa vreme.
Furnicile dorm - binemeritata odihna
pentru munca de peste zi.
Cainii vagabonzi n-au somnul regulat.
Dorm unde-apuca, si tresar prin somn,
scancesc ca niste copii, si viseaza amestecat
juvatul hingherilor si oameni blajini
care le pun covrigi in coada.
Se trezesc si se scutura de pureci si de somn,
si-o pornesc din nou hai-hui,
flamanzi de carne, flamanzi de dragoste,
tropaind cu coada steag,
in timp ce furnicile muncesc de zor.
|