Versurile de mai jos, scrise cu mult inainte de moartea lui A. Paunescu, nr. 2 in poezia romaneasca, au fost dedicate acestui titan al liricii mioritice:
,motto:" de mortuis nil nisi bonum"
MOARTEA INGERULUI.
In plina noape pe inger l-am vazut,
Stralucea cat toate focurile din iad,
Vesmantul, din frunze de aur, pe umeri cazut,
Coiful greu, din argint, batut in nituri de jad.
In spate, cu pietre, purta o ranita plina,
La cingatoarea din mari caramizi de metal,
Sabia lata si grea, lucea ca un ochi de felina,
Scartaiau hamul si pintenii, zabala, la cal.
In rasarit de soare pe inger l-am zarit,
Avea parul lung si rosu precum aurul vechi,
Cu brat puternic tinea sus un scut greu, lovit,
Cate o cruce stramba si neagra, spanzurau in urechi.
Purta incaltari inalte, cu cui de arama,
Slove stravechi adanc incrustate pe marele scut,
Ce povesteau lumii, a lumii perpetua drama,
Ochii aprinsi scanteiau:" Inca sunt de temut".
In plina zi l-am intalnit, purta in mana un crin,
Era gol, slab nespus, incruntat si urat si barbos,
Pe umar, o tolba cu sageti negre, muiate-n ricin,
Spatele ars si uscat, ca de funii grele, ros.
Ochii adanci si simetrici, doua perfecte ovale,
Luceau stinsi , ca de boala, si totusi, piezis,
Privea inspre mine ca inspre vesnica vale,
Pupila marita, iar albul din ochi, galben-pietris.
In apus violet de soare , pe inger l-am atins,
Avea mana rece, suflarea ii era de gheata,
Glasul spart, suna fara vlaga si stins:
Era si el spanzurat intre moarte si viata.
Scutul cel greu era plin de colb ca de nea,
Din platosa rugina era suflata de vant,
Totul parea ca in ziua din urma, ziua cea rea,
Sabia, cruce din albastru otel, infipta-n pamant.
Febr. 2005
|