O casa - visul alb din anii dusi -imi pare ca se pleaca scazatoare Pe-al Argesului lenes lunecus.
Albastru cer si camp batut de soare
Si rapita-nflorita-n luna mai
Ce schimba sesu-n mare de valtoare
Si de-ar fi fost sa fii cum nu erai, Uniti ca doua versuri intr-o rima Prin tine eu, prin mine tu traiai
Acolo-n casa alba si intima, Sub crengi incovoiate de belsug, Ritmati de-adanca viata unanima
Cu ganduri ca albinele ce fug
Si fericirea noastra strop de miere -
Din inima campiilor o sug
Cu nopti paianjenite de tacere in care tu sa tesi din borangic Stergare fine ca o adiere,
Sa-mbraci icoana vr-unui mucenic,
Cum mama mea facea odinioara Cand eu eram nestiutor si mic
Si calatori truditi, pe drum de tara, La noi sa se abata rand pe rand Sa guste vorba ta familiara
Zavozii nostri sa-i priveasca bland
Cu ochii umeziti de duiosie
Si-n praf printre drumeti, amestecand.
Dumnezeiasca lor epifanie Ca-n vechile balade ciobanesti San-Petru si Mos Dumnezeu sa vie;
Si tu, egal de buna, sa-i cinstesti Cu miere si cu azima balana Ca pe-orisicari oaspeti omenesti;
Iar ei, facand sagalnic din spranceana, Sa rada dulce-n barba, - oarecum De nestiinta noastra pamanteana.
Si, sub amurg, sa plece iar la drum. Din zari adanci, solarul jagarai Sa-i tanuie-ntr-o glorie de fum
O, de-ar fi fost sa fii cum nu erai
|