Imi aduc aminte de o zi buna din viata mea. Unchiul meu losif isi iubea foarte tare nevasta,
cu colturile gurii pina la urechi ridea si glumea si spunea povestea aceasta:
A fost odata, intr-o padure de tei, un cal a carui mindra si tintuita sa
si ale carui mindre
haturi, hehei, erau ochiul meu si privirea mea.
A fost odata, ca niciodata, un fel, un fel de a fi ca o cascada,
in care curgeau miel dupa
miel, floare dupa floare, o turma si-o livada.
Zeul statea calare pe ochiul meu, pinten ii era privirea mea,
ratacita, ah si ah, cascada urla
mereu, si mereu nisip era in ora si-n clepsidra
Aici unchiul losif tacea, din
ghitara spunea cuvintul numit "do", numit "fa", iubita mea de
matuse primordiala plingea.
Unchiul meu losif a murit din tutun,
din bautura poate, si foarte tinar,
fata lui suava si lunga
acum dintre cifre seamana cu al treilea numar.
Femeia aceea tinara care i-a fost nevasta,
cu sprincenele negre ca un arc, am intilnit-o,
cititori dumneavoastra, tot tinar fiind, intr-un parc.
Unchiul meu losif se facuse deget cu unghie
la bratul unui barbat strain;
unde e ghitara ta, unchiule, unde e,
si glasul tau vesel, divin
Am plins fara voie si adolescent ca si cum as fi fost tu,
domnule losif, unchiule, de demult, visule, somnule
|