Frenezia verde de-a fi iarba
si tacerea moale, odihnind in lemn,
au venit ca sa-mi absoarba
tot ce e-n tristetea mea solemn.
Si m-as apara, daca lasarea
de amurg, aproape fumegind,
nu mi-ar ridica la nouri intristarea
nu mi-ar cobori cuvintele din gind
si le-ar tine-n aer, adiate,
ca profilul vinelor pe piept.
Trup prea viu, curmind la jumatate
tot ce legii tale-i e nedrept.
|