Ea se arata ca un inghet miscator al durerii.
Un sus spre sus incolacit, rupind in tacere dantura serii.
De dupa negru, deschide absente absorbitoare taiate in cruce,
de-o gura cu fildesi, si vorbitoare.
Se trage din osul de idol cioplit al respirarii,
pe cind adorm spre alunecarea intruna de cer, peste sternul enorm.
Lam-lem, lam-lem
al respirarii pe cind adorm
Lam-lem, lam-lem
al respirarii pe cind adorm.
Ea are gura-n calciie. Ea se hraneste mergind pe muchia
unde materia se schimba in gind.
Ea vine spre mine, lam-lem. O aud urcind pe scari, in sus spre sus,
lasind in urma nimic si nimeni si neintimplari.
Ma calca pe fata;
ne amestecam limbile intr-un sarut
frint. Eu sunt mincarea unei fiinte.
Sunt devorat. Ultimele
le aud sfarimindu-i-se-n dinti
cuvintele mele,
ca niste oase ale fostilor parinti.
|