| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ĪNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gāndurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Indoirea luminii
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Nichita Stanescu
|
|||
|
|
|||
| Incercam sa incordez lumina, asemenea lui dar ea se clintea doar atit cit sa ma zvirle cu timpla in pietre, si cu picioarele fluturind spre stele, ca doua tuiuri fioroase, vuind la un coif rostogolit in lupta. II incercam sa-ndoi lumina. Ma atimam de ea cu amindoua miinile, si-n fiece-nserare, cadeam cu timpla-n pietre, scinteind de izbitura. Uleiul negru si greu al viselor de noapte in loc de singe-mi tisnea din fruntea crestata, si se-ntindea in jururi ca o pata, ca un lac in crestere, intotdeauna cu un singur mal - osul fruntii mele. Totul devenea departe ca inima inainte de moarte. Totul era mai aproape de mine decit retina ochiului ranita de lumina. Stam la marginea unui lac negru cu un singur tarm -(osul fruntii mele) Ulise arcul, in sala de piatra a petitorilor. incercam sa-ndoi lumina ca pe o ramura a carei singura frunza era soarele. Dar lumina, vibrind rece, imi smulgea bratele, si ele-mi cresteau uneori la loc, alteori, nu. incercam sa aplec lumina, s-o fring pe genunchi, ca pe-o sabie, dar taisul ei imi sarea din miini, retezindu-mi degetele. O, si-mi cadeau la pamint rapaind, ca o desfrinata ploaie de primavara, sau bateau ca-n tobele prevestitoare de rau. Si eu stateam in asteptare si uneori degetele imi mai cresteau la loc, alteori, nu. Si luam lumina in brate ca pe un trunchi de copac, si-ncercam s-o-nduplec sa se lase-ndoita de mine, si priveam prin el cum privesti printr-o lupa. III Priveam prin lentila neagra a visurilor de noapte, in adincul pamintului, unde soarele cadea filfiitor, teii cadeau peste umbrele lor, miinile-mi cadeau linga pietrele line, jumatate in bezna, jumatate-n lumina. imi cadeau pleoapele strabatute de ceruri stravechi, nemaivazute. (O privire se rupea in afara si cadea, plutind solitara.) Lumina cadea in goluri rotunde despletita-n fiori si in unde, se lovea de margini si neauzit sunetul adia innegrit. IV Dar adincul pamintului e plin de morti si nu e loc, si nu e loc, si nu e loc pentru-ntrebari. Scheletele mortilor ca niste radacini string miezul pamintului si-l storc, il storc de lava, pina-si iese din minti. Aici nu e loc niciodata, nu e loc, nu e loc, chiar timpul intra-n timp ca doua oglinzi paralele. Chiar amintirile intra in amintiri, si chipul meu din copilarie are zece ochi inghesuiti unul intr-altul, gata s-azvirle-napoi toate imaginile intr-un suvoi mortal. Priveam ametit, priveam in miezul pamintului atirnind de fiece virsta un trup, din ce in ce mai neimplinit, mai far-de-materie, ca o ucisa momeala pentru prinderea anilor. Aici nu e loc niciodata, nu e loc, nu e loc. Lentila neagra a visurilor de noapte nu-mi arata nici o spartura in care-as putea sa-mi intind si sa-mi odihnesc vreo intrebare. E miezul pamintului plin de casele mortilor si nu e loc, si nu e loc, si nu e loc pentru-ntrebari. Sunt zece cranii intr-un craniu. Sunt zece femururi intr-un femur. Sunt zece orbite intr-o orbita. Si totul se ramifica-n jos, neintrerupta radacina de os care stringe la sine moartea neagra, lava neagra, simburele, timpul dus. V incercam sa incordez lumina cind arcul ei destins deodata ma azvirli in sus. Si m-am trezit intii mai lent, apoi mai iute si apoi fulgerator cum numai gindul se-ncheaga-n constelatii de cuvinte - da, m-am trezit alunecind pe lungile ei suliti miscatoare, cu cozile infipte-n soare, cu virfurile vesnic alergind spre nu-stiu-ce, spre nu-stiu-cind. Si cum eu insumi fulgeram, desprins de pe pamint ca dintr-un nor, parca eram si nu eram inspre trecut, din viitor, inspre ce-a fost din ce va fi, un numar descrescind cinci, patru, trei, din zece mii, sau poate chiar din mii de VI Astfel ajungeam din urma si treceam mai departe de spinii luminii, de vechi imagini rupte din pamint. Asemeni fierului de plug ce smulge si azvirle pe-o muche brazda groasa de pamint, lumina taie haosul si-l umple cu chipuri, cu imagini, cu seminte, pe care-n trecere le-a smuls din coaja-albastra-a globului ce l-a arat in timp si l-a lasat in urma-i, undeva. Deci ma aflam intre imagini jucind pe spijele luminii, atit de dese cum pe mare, la rasarit, nasc lucioli, ce-aluneca si se-ntretaie dind pe coama de-a rostogolul asprii sori, si se subtie, se destrama intr-un virtej de reci culori, cu patima, dar si cu teama luciditati, dar si candori, amestecindu-le de-o seama. Rizi, ochiule, despica-ti orizontul si fii incapator si fii atent, mereu. Cascada lumii las-o sa irumpa in pestera flaminda-a sufletului meu. Si voi picioare, lin calcati pe praguri. Adolescenta iata-mi-o-napoi. Cobor pe propriile-mi trupuri regasite ca pe-o scara si amintirile au trup, si timpul are-altoi. Si iata-mi prietenii uitati si-ntiia mea iubire si anul sapte-al vietii mele regasit, si primul "da" si primul "nu" si prima mea uimire si aerul de-atunci in virful unei raze-ntepenit. VII Am cazut in propria mea inima asemenea nisipului in clepsidra. Am cazut in propria mea inima de copil Ia fel cum se prabuseste-n iarna un cal. Am cazut intr-o inima pe care atingind-o cu mine insumi o faceam sa existe din ce in ce mai putin si mai stins. Fiecare bataie a ei ondula tot mai intins si eu inotam, inotam si fiece lovitura de brat impingea, de jur-imprejurul meu, tot mai departe. tarmurile. Si inotam, inotam in mijlocul unei mari a candorii, a singuratatii, a lucirilor de demult. inotam, intr-un plutitor si transparent ocean, inotam. VIII Ce caut, ma-ntrebam, ce caut pe luciul vechilor candori printre aceste virfuri de lumina clatinind privelisti moarte, destramate in spatii de singuratate? E ora mea de-acum, mai vie decit lumina-n reverie si simt miracole cu mult mai mari in clipele venind decit in anii rari ai inceputului vietii mele: romburi, linii calatorind pe virfurile reci ale luminii M-am smuls deci din mirajul fraged rarefiat, ca aerul deasupra stincii pe cind vederea lumii imi impodobea cu inca o sprinceana, ochiul. IX Totul pleca de la argintiu in sus. Frigul, tainele gerului fusesera abolite. Adaugam aer aerului, verde - frunzelor, dragoste - inimilor, cer - ierbii, dar mai cu seama inca o prezenta prezentului. Totul se incepea din aceasta-mplinire. Speranta era mai deasa decit lumina. Ceea ce invingea devenea real ca o pregatire solemna pentru rasaritul soarelui vazut de ochiul noului nascut. Totul se intrupa in acel strigat tisnit din lucruri si care impreuna cu ele constituia lucrurile. Te iubesc, strigam, prezent al vietii mele, si strigatul mi se desfacea in comete. |
|||
Pune poezia Indoirea luminii pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |