Ma string din ce in ce mai tare
cu pietre si cu trunchiuri de copaci,
cu dealuri negre, privitoare
din mari ciorchini de ochi stind pe araci.
Si-mi las, mai jos, sa-mi fie bolta inclinata,
si pina la genunchi, pamintul,
ca pe o cizma nemiscata
ma pomenesc mereu tragindu-l
si peste inima-mi pun coaste reci
de riuri inghetate, si invit
lupii sa treaca peste ele-ntregi,
netematori c-au sa se-nece-n mit.
|