O lumina roza-pala inecase-n seara-aceea Tot salonul, prin fiole si prin vaze de Galle, Uriase crizanteme adormeau impurpurate, Cu petalele reslrinte, in contururi dantelate, Ca de mina iscusita a maestrului Lancret.
Linga pianul trist si singur adincit in intuneric O frumoasa aratare rar pasind s-a asezat, Si prin coardele intinse a trecut o-nfiorare Care mi-a patruns simtirea, ca o tainica chemare
Catre arta suverana dintr-un templu departat.
De sub clapele de fildes, ca lumini de aurora,
Sunete impreunate intr-al armoniei val,
Cresc, se zbuciuma amarnic, prefacindu-se-n furtuna
Si cind norii pier in zare, melodia clar rasuna
Ca din perle aruncate in largi cupe de cristal.
Se desfasura poema in intreaga ei amploare Si incepe o idila sub o bolta de senin, O idila ce sfirseste c-un motiv de-nduiosare, Ce desface armonia, dind glas ariei ce moare, Istovita si pierduta intr-un prelungit suspin
Si de-atunci, cind intimplarea pe aripele-i mi-aduce
Cunoscuta melodie, tresarind vad nencetat
O frumoasa aratare intr-un nimb de crizanteme :
intrupare delicata a dorintelor supreme
Catre arta ideala dintr-un templu departat.
|