Plutind spre larg cu eleganta cartaginezelor trireme, S-au avintat atitea nave spre orizontul sidefat, Purtind pe pinze stralucirea si vioriul aurorei, Purtind efigia sperantei pe virful inaltat al prorei, Si-ncrederea in cucerire pe ancora s-a-nvalurat.
Pe urma dungilor taiate de-nsingeratele carene
Ramas-a portul trist si singur, de praful anilor cernit,
Cu cheiul vechi si ros de valuri, pe-alocuri-napadit de apa,
Si resemnarea il supune fatalitatei care sapa,
Perfida si neiertatoare, in malul negru de granit.
Pe promontoriu doarme farul ca un Cyclop ; el cel din urma A petrecut roirea roza c-un singur ochi aproape stins, Si l-a mirat incumetarea atitor subrede corabii
Sa cucereasca nesfirsitul, un stol nepriceput de vrabii Sa-nvinga tara, unde numai vulturii singuri au invins.
Asa v-ati risipit in ritmul cartaginezelor trireme, Voi, aspiratii spre mai bine, si voi, iluzii viorii, Si voi ati inaltat catarge cu pinze albe de matase, Si voi ati fost de vraja marei spre zarile adinci atrase, Si voi ati despicat talazul cu lungi carene purpurii.
Batrinul port de patru veacuri asteapta navele plecate, Dar nici o veste nu ajunge pe pragul apelor tocit,
Chiar farul intelept mai spera sa se-mplineasca vreo minune, Ca-n zilele copilariei, desi un glas ascuns ii spune Ca nu se mai intorc vreodata din zarea fara de sfirsit.
|