Amiaza varsa flacari prin raze aurite, Si totul se ascunde la dogorirea lui. Se-nchide floarea alba, albinele din zbor Spre stupurile pline s-au indreptat grabite.
Si amorteste viata si stinsa e miscarea Intregei firi : pe pajisti nu vezi traind nimic, Prin lanurile-ncinse nu misca nici un spic, Iar gureselor paseri le-a amortit cintarea.
Tacere simt si-n suflet, tacere si-amortire, Dar fost-a cindva altfel ? ma-ntreb innegurat, Si cercetind trecutul c-un ochi infrigurat, Nu mai gasesc intr-insul decit netarmurire.
Pustiul meu din suflet e-adinc fara hotare, Si ca UO las dau vina bolnavei mele firi, Ca n-am simtit iubire, ca n-am avut porniri, Si n-am stiut din patimi sa-mi fauresc altare.
Dar mi-a ramas in suflet doar singura credinta Ca port un gol in mine, adinc, rasunator, Care cobind a moarte, ecou neiertator, imi rataceste mintea spre a-mi scurta cainta.
|