Doream sa fiu eu singur cu-a gindului tortura Acolo unde punctul si linia dispare, Eu singur in mijlocul profundelor Sahare, Ca tine singur, Doamne, de singur in natura !
Eu singur in lumina de-arama a unui soare Fauritor de monstri - un soare ce desface Din balti stagnante ciuma perpetua si face Din porc un rinocerus si-un arbor dintr-o floare.
Si-acolo cu candoarea salbaticilor bestii, in golurile zarii uitindu-ma cu anii, Sa-ncerc magnetizarea extazurilor stranii Ce turbura privirea brahmanilor in trestii.
Si-asa sa-ntreb simunul, nisipul si zenitul Ce spune citeodata divinul Pan din flaut. Apoi, retras in mine cu cintecu-i, sa caut
Si sa patrund departe, cu gindul, infinitul.
Si-n verbe mai sonore ca murmurul padurii Sa-nchid nemarginirea, si greu de majestatea Pe care-o face gindul si-o da singuratatea, Sa pun odata mina pe sufletul naturii
E visul unei zile ploioase si murdare Cind ulita-mprejuru-mi urla ca o batoza, Iar boabele de ploaie, patrunse de nevroza, Pareau niste margele spargindu-se-n trotoare.
Cu fruntea-nvinetita de-a tuturor durere Si bratele-ncarcate si grele de-agonie, Priveam, la desteptare, aproape-n nebunie Cum fumul catenelei ma-nvaluie-n tacere.
|