Fasii, fasii se lasa un val ingrozitor
De panze de paianjen ce-atarna prin odaie,
Si panzele sunt ude de spleen ca si de-o ploaie
De toamna-ntarziata pe-un cer de cositor.
Viata mea, straina de inine-n departari
O vad ca pe-o fantoma plutind prin cimitire,
Si-n drumul ei ma-ndeamna cu-un gest de umilire
Sa trec odata pragul eternei innoptari.
Din cugetu-mi se-ncheaga un demon alhimist Ce pune-n al meu suflet atata sfasiere, Ca-mi pare ca sunt singur cu-a tuturor durere. Ca, singur intr-o grota, odinioara Christ.
Si-n murmurul tacerii ma simt un condamnat, Cu ochii grei si putrezi de vise si de viciu, Cu fruntea-nvinetita de-al gandului supliciu Si buzele de-un rictus hidos de-asasinat.
In suier respirarea plamanului sfarsit Abia parodiaza crampie de-aleluia, Iar poza mea e poza in care sta statuia Durerei, pe mormantul in care-am impietrit.
|