Sunt camere de-acelea ce sunt pline De noi, si-n care sufletele noastre Se-mprastie tacute si senine Si deschid ca florile prin glastre, In mijlocul tacerii lor depline.
In draperia mobilelor grele De pulberea nostalgicelor vise, Si-n galbenul masivelor perdele De-a pururea usor intredeschise, Ne risipim ca niste vechi dantele.
De-aici, al nostru suflet, cind se-aduna.
Se furiseaza pentru-ntiia oara
Prin draperii, discret, si se-mpreuna
In lenesele nopti de primavara
Cu stralucirea razelor de luna.
Apoi nimic ; putina poezie, Inchisa-n ritmuri de epitalme, Se-mprastie pe-a umbrei trindavie Si cauta ca, pe minore game, Sa prafuiasca tot ce-a fost sa fie.
Viata pregeta de-a mai strabate, Cu framintarile-i necontenite, Cavourile-acestea-anticipate, In care ne-invatam pe nesimtite Cu-a mortii vesnica banalitate.
|