El a plecat din munti ca un izvor,
Vuind impetuos, sclipind la soare,
De sus se-ntoarce, preschimbat in nor,
Cu ploaie calda, binefacatoare,
Da seva radacinii incordate,
Invioreaza tropotul de cerbi
Cand spala colbul adunat pe ierbi
Ii curg in suflet valuri tulburate.
El nu-i numai al lui: e-al meu, al florii,
Al brazilor, al coaptelor podgorii —
Si-i totusi el, atat de nestirbit!
N-arata ce lumini in el scanteie;
Doar cand se odihneste, insorit,
Fara sa vrea aprinde curcubeie.
|