(Fragmente)
Aripi de vultur in zbor de sageata Icar si-a rotit,
Cei doi pumni omenesti lacomi sa-mplante in soare,
Astazi eu vreau sa intreb razvratit nesfarsirea:
Cum de-a-nchegat dupa-atatea puzderii de ani
Intre arsurile tamplelor mele pornirea
Si strigatul celui cazut!
Zbor, zbor cu anii mei tineri,
Zbor ca un soim inconjurand stramta-nchisoare-a
pamantului,
Aripa mea se izbeste mereu de zabrelele nemarginirii
Si parca-i un veac de cand zbor.
Azi, inainte de-un nou si salbatic avant,
Vreau ca sa cant cu cantecul meu de-nceput.
Cand se nascuse poetul ochii-i vazusera muntii inalti,
Cer ul inalt si frumos.
Vesnic il cheama de-atunci si il tulbura
Dorul de ceea ce-i nou si desavarsit.
Vesnic de-atunci aluneca-n lume ca flacara,
Palmele-i calde invie frunzare si inimi
Ca sa le lase din nou prada mortii, plecand mai departe
Mereu, mereu cantand.
Simt ca ma blastama frunzele, buzele, moartele inimi,
Pentru ca odata-nviindu-le, mortii din nou le-am lasat.
Nu-s vinovat, nu-s vinovat
Ca pur uri caut, caut.
Prea repetat rupe tacerea sub frunte
Strigatul prelung al strabunilor mei,
Toti ce murind mai aveau inca multe de spus.
Strigatul lor e acel ce-mi agita faptura,
Zbuciumul meu ascunzandu-l sub zambetul rosu al gurii,
Pecetluind intrebarea
Sub limpezimea de f loare a ochilor mei.
Viata e tot ce iubesc, tot ce cant,
Toate vapaile patimii mele intr-insa se mistuie.
Viata — smintita-nfratire cu vraja-nserarii si-a zorilor
Viata — navalnica grindina-a luptelor,
Viata — dragostea omului
dragostea
Hei, as dori sa iubesc o femeie si eu
Ea in mine exista de mult si-o astept
Are un suflet ca aerul, mangaindu-mi vaslirea aripei,
Are un sange ca viforul, sangele meu biciuindu-l,
Are o minte ca soarele, langa a mea ca sa arda,
Trup mladiu, sani pietrosi, statuie antica vie.
Pana azi n-am iubit,
Desi somnul m-a prins uneori cu tampla in poala
frumoaselor.
Eu, fiul si f lacara muntilor,
Indoitu-mi-am fruntea si-n iarba campiilor ude,
Primit-am sarutul frunzarelor vestede
In asteptarea sar utului focului sfant renascator.
Azi omenirea traieste in pragul maretului ev,
Pas urias cascat in istorie
Cand se incearca ucide duioasa rusine a omului —
Dragostea lui pentr u sine
Pornim, ca omul, topindu-se-n semenii lui,
Totusi, el insusi sa fie acelasi,
Inzestrat cu taria omenirii intregi.
Strabune Icar, voi, cei vechi,
Mult prea mult indragitu-v-ati singuri;
Vr ut-ai in pumni sa prinzi soare
Numai ca asta sa fie facuta de tine
N-ai lasat omenirii decat strigatul tau
Eu nu cunosc iubirea de mine —
Cunosc iubirea de adevar.
Pe mine tinzand sa m-adap, sa ma sui,
Tind sa inalt adevarul in mine.
De pe cer, din pamant, ma tintesc nentelesi,
Pretutindeni, doi ochi de nimic:
Inceputul
Sfarsitul
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pentr u ca-s om
Om care astfel paseste pe glie:
Pleaca faptura-nainte,
Cade,
Frange caderea prin pas,
Pleaca faptura-nainte,
Cade,
Frange caderea prin pas,
Pleaca faptura-nainte
Miezul pamantului trage spre dansul
Trupul si creierul meu.
Numai cu sufletul meu, poate mai mult decat altele,
Este atras ca o mare de toata-nstelarea azurului,
O ar monie de mii de maree, fluxuri-refluxuri.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Seara aceasta pornesc intr-un nou si salbatic avant.
Stau in poiana albastra printre mesteceni de aur
Luna rasare in spatele piscului inalt si subtire
Vantul imi spune c-odata ciobanul suise in varf
Si imbatat de-naltime, singur crezand ca-i un munte,
Pasul si-a-ntins pe alt munte sa-l puie
Astazi, sub rapa, in tidva lui alba
Viespile bozaie-n faguri uscati, de cenusa.
Luna paleste, eu ma-nfior
— Cum is oamenii!
Seara aceasta pornesc intr-un nou si salbatic avant
Zboruri confuze in ur ma raman
Nu inteleg incotro prin fur tuna se-ndreapta corabia —
Are vreun rost sa-nteleg cum pe punte alearga matrozii?
Nu inteleg catre ce nesfarsiri universul grabeste —
Are vreun rost sa-nteleg cum se-nvarte pamantul prin el
Si spre ce nazuiesc in viata stapanii mar unti ai pamantului,
Uriasi doar prin nemarginita indrazneala de-a fi?
Are!
Veacuri de veacuri aceasta facu omenirea.
Supse din lut pentru creier al sangelui must.
Prefacandu-l, prin „el“, in gandire —
Lunga istorie-a trudei inaltelor frunti.
Astazi cand omul ucide-amagirile —
Noul efort al gandirii ince pe.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Fiece gand care azi indrazneste
Este-o farama din gandul cel mare de maine
Ce va supune Intregul!
Seara aceasta pornesc intr-un ultim avant
Cu nadejdile-mi toate.
Totusi e trist ca mi-i zbor ul finit,
Ca viata imi da prea putin,
Ca atunci cand cadea-voi, durutul meu strigat zbura-va
Sa cate alt om ce-o sa cheme prin veac:
— Astazi eu vreau sa intreb razvratit nesfarsirea
Cum de-a-nchegat dupa atatea milioane de ani
Intre arsurile tamplelor mele pornirea
Si strigatul celui cazut!
