Mangaie-mi parul. Astazi mi-i aspru si sarat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, imi pare
De colburi nins, cu vanturi si ploi amestecat,
In zgura de la trenuri scaldat si-n stropi de mare.
Ce larg ma simt si lacom si niciodata plin!
Sorb prin pupile lumea si-n taina cu auzul,
Nepotolit ca-n fata paharelor de vin
Ce-mi scapara-n mustata stropi limpezi ca hurmuzul.
Am strans atatea drumuri in mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite in mine aspre suna,
Dar tot mi-i dor de duca, spre mine inca chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de luna.
Ma las purtat de focul aprins sub placa fruntii
Ca norii ce se lasa manati de vijelii
Si dor nici sa cunoasca atingerea cu muntii,
Cand trec prin brazi dau vama si rup din ei fasii.
Am fost stup de pofte si de miere,
Imi frangeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gandurile, mainile ridicau tacere
Si melancolie densa si putere
Spre multiplicata fata ce ma cere
Pentr u vesnicie, pentru inviere —
Veverite albe lunecand pe trunchi.
Pentr u ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o imbun?
Ai venit cand toamna soarele-si sugea —
Astfel niciodata n-are sa-i mai suga
Razele-i lucide. — Si asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a ruga.
Ai tras podul, poarta. Si zidiri roscate,
Crenelari severe, iederi in apus,
Inchizand atatea fumuri inelate,
Puritati de pacla stransa sub lacate,
Si valtori de sange cu ecou ce bate
In pereti de clopot ceruit, sa-noate
Au pornit; si-n zarea zarilor s-au dus.
Si s-a stins in minte ultimul meu gand.
Parca-mi esti alaturi inca. Pana cand?
Oh, daca putea-voi iarasi sa-mi dezdoi
Amandoi genunchii, cred ca peste noi,
Mie semanandu-mi, soarele si azi
Ar privi cenusa unde-ncepi sa cazi
Neclintit ca-n vara din decisu-i unghi.
Dar pamantu-mi leaga fragezii genunchi.
